©Long, long time ago...

           Ce-am fi daca n-am fi? Probabil ca am fi si apoi n-am mai fi. Cu cat trece mai mult timp, cu atat sunt mai mult placut [sau neplacut] impresionata de cursul vietii.
           Acum 10 ani viata mea era simpla: ma trezeam, mancam [dupa ce se ruga bunicamea de mine vreo 10 ore], apoi afara la joaca. Cu varamea, cu alta varamea, cu varamiu, cu prietenii, cu cine gaseam. Joaca toata ziua. N-aveam stres. Eram copil. Eram mica si nu ma gandeam la altceva decat la joaca. Daca ar fi sa ma gandesc la cateva jocuri ale copilariei o sa aleg preferatele mele : jucatul in remorca [era o placere sa stau toata ziua in remorca aia albastra si sa imi inchipui ca e casa mea], de-a v-ati ascunselea [era amuzant, dar ma enerva cand ma gaseau:))], tara,tara vrem ostasi [ce-mi mai rupeam mainile la jocul asta], plus altele... mii de jocuri. Daca as sta acum sa le spun probabil mi-ar trebui un alt post. :))
         Ca un copil naiv ce eram, ma suparam repede cand cineva radea de mine [chiar si in gluma] sau daca ma pacaleau [respectiv ca vine ursul din padurea in care ne jucam cateodata.].
         Primele mele amintiri ale copilariei sunt din diminetile in care bunicul meu [Dumnezeu sa-l ierte], ne ducea la gradinita pe mine si pe verisoara mea, Bianca, pe bicicleta. Cred ca de atunci incep sa-mi amintesc. De asemenea, doar cateva amintiri am in legatura cu gradinita de acolo. Stiu ca ne punea sa ne uitam la "Capra cu trei iezi" si ca eu eram mandra intr-o dimineata de noii mei adidasi, desi nu spuneam nimanui asta, chiar daca aveam impresia ca toti se uita la adidasii mei [paranoia!!! :)))) si nu, nu luasem etnobotanice]. Gradinita era totusi o cladire micuta si inauntru nu era cine stie ce, oricum nu am fost niciodata apropiata de cladirea aia. Eu una abia asteptam sa ajung acasa ca sa ma joc.
        Imi petreceam tot timpul cu Bianca si ea logic, isi petrecea tot timpul cu mine. Eram nedespartite, desi aveam momente cand ma enerva. :)) De asemenea, stateam si cu Adelina, o alta verisoara, care totusi era [si este] mai mare decat mine si Bibi cu vreo 4-5 ani. Chiar si asa, pe vremea aia cui ii pasa? Noi eram nedespartite chiar daca eu si Bibi aveam aceeasi varsta, iar Adelina nu. Astea sunt detalii care nu au logica asa ca ma voi opri. :)))
           Pe langa ele au mai fost 2 persoane cu care imi petreceam timpul, dar de ele voi aminti mai tarziu.

          Ca sa trec la a doua parte a postului meu, voi vorbi despre bunicul meu care, din pacate, a murit in octombrie anul trecut. Da, asta e realitatea. S-a dus... Nu pot sa accept inca ideea asta, dar o recunosc, desi ma lupt zi de zi cu mine insami sa o accept. As dori totusi sa fac o precizare : bunica imi este foarte draga si o iubesc mult, dar ea traieste, iar numele postului este "Long, long time ago...", asa ca nu voi vorbi despre ea in postul asta.
         Omul acesta, care a plecat de langa mine prea devreme [parerea mea], mi-a fost foarte drag si voi scrie despre el oriunde, voi spune despre el oricui si il voi pastra in inima mea pana cand ma voi duce si eu  la el.
         Stiu ca nu sunt singura care trece prin asta, si cu ocazia asta pot spune ca le urez condoleante celor care au trecut prin asa ceva [asta daca in caz va fi cineva care sa citeasca postul asta si e in situatia respectiva].
          Amintirile mele cu fiinta asta care a parasit lumea materiala sunt multe. Nu le voi spune pe toate. Voi spune doar cateva dintre ele. Imi amintesc de cum ma plimba in fiecare seara in brate prin gradina si eu stateam pe cu capul pe umarul lui. Caldura si dragostea care venea de la el ma imbratisa de fiecare data si eu ma simteam linistita, inchideam ochii si ma lasam purtata in brate. Nu auzeam decat sunetul pasilor lui lenti si frunzele. Vantul adia si trecea usor pe langa urechile mele, apoi se pierdea pentru cateva minute. El nu vorbea... eu nici atat. Eram obosita dupa o zi plina de joaca. Refugiul meu era in plimbarea din fiecare seara, linistea mea se gasea in bratele lui, iar gandurile mele erau sterse de vantul care adia mereu.
      Ma astepta in fiecare dimineata cu zambetul pe buze. Mancam cu el langa mine si ma simteam bucuroasa. Ma pacaleau ca imi pun cafea cand de fapt eu beam suc. :)) Ma striga sa vin sa mananc de pranz, pentru ca eu sigur eram pe drum cu ceilalti. Avea momente in care iesea la poarta, se aseza pe banca si ma privea zambind. Eu, ma suparam si ziceam sa se duca in casa ca nu ma pot juca cu el acolo, iar el radea si pleca spunandu-mi sa ma joc frumos.
          A muncit cateva saptamani bune ca sa imi faca cu mana lui o bicicleta. Dupa ce a terminat-o am fost atat de entuziasmata incat am iesit cu ea pe drum sa ma mandresc. Am invatat cu greu sa merg pe ea. El, ca de obicei, statea pe banca si ma privea. Eu incercam din greu si nu-mi iesea... cadeam, ma ridicam, plangeam de nervi, iar el radea si imi spunea zambind : "Nu renunta. Asa inveti. Doar daca incerci si nu renunti.". L-am ascultat si pana la urma am reusit.




             Partea a treia a postului meu face referire la persoanele alea 2 de care am zis ca voi vorbi mai tarziu. Una din ele este o verisoara, Corina, cu care am fost foarte apropiata pana la un moment dat. E trist faptul ca acum nici nu isi mai aminteste de mine [cred].

              Pe Corina nu o vedeam mereu, pentru ca ea venea pe la tara doar din cand in cand. Aveam noroc cand era vara si mai statea si ea o saptamana sau doua pe acolo. Cat era la tara, stateam amandoua pe afara, mancam impreuna, ne uitam la televizor sau pur si simplu ne jucam diferite jocuri [inventata de noi], de care nu imi mai aduc asa bine aminte.
            Aveam o papusa [baiat], careia ii pusesem numele Andrei [si la care precizez ca tineam foarte mult], iar intr-o zi Corina i-a cam storcit capul si i-a facut o mutra foarte ciudata, iar apoi zicea ca seamana cu Diavolul. Bineinteles ca eu m-am speriat atunci si mi-era si teama sa mai pun mana pe papusa aia, dar am depasit eu momentul pana la urma. :))
            Imi placea sa stau cu ea [desi Bibi nu prea o avea la inima], ne intelegeam bine, si mai ales ca ne vedeam rar asta ne facea sa fim apropiate cand ne intalneam. Normal ca imi parea rau cand trebuia sa plece, dar ma resemnam eu cu ideea pana la urma. Oricum se intorcea. :D

             Ultima persoana despre care voi vorbi in acest post este prietenul din copilarie pe nume Sebi. Aici e o poveste mai ciudata, pentru ca imi amintesc vag unele lucruri, insa, din fericire, mi le mai amintesc. Sebi era nepotul [si este] unei tanti de acolo care sta la 2 case de a mea [destul de aproape, avand in vedere ca de la mine din curte se vede la dansa in curte.]. Eu si Sebi stateam mult impreuna. Ne jucam apoi ne facea bunicamea de mancare [bine, el manca mai mult decat mine, pentru ca era un mancacios, dar asta e partea a doua.]
            Recunosc faptul ca mie una mi-a placut de Sebi cand eram mica. Nu stiu, cred ca era inevitabil sa nu-mi placa de el din moment ce stateam aproape in fiecare zi impreuna. Nu stiu daca mi-a prins totusi bine sa imi placa de el, pentru ca eram mica si naiva, de unde rezulta faptul ca eram foarte, foarte rusinoasa. Cand eram doar eu cu el [cum se intampla de obicei] ma simteam mai bine, dar atunci cand erau si altii nu prea aveam multe de spus. Poate si din cauza ca ceilalti stiau ca il plac si cateodata radeau de mine. El insa, a fost singurul care nu a ras de mine niciodata [desi poate era constient ca il placeam]. Sebi e cu 3 ani mai mare decat mine, deci si atunci cand eram mici el totusi era mai mare si se comporta altfel. Era mereu de treaba cu mine si atunci cand ma suparam ma impaca si ma facea sa rad. Mi-era imposibil sa nu-l plac.
        Amintiri legate de el poate sunt multe, insa timpul a trecut, iar memoria mea nu le-a putut pastra totusi pe toate. Stiu insa ca stateam si ne jucam in remorca, si in casa. Am asa vaga impresie ca la un moment dat ne-am si pupat pe gura [dar asta e ceva vag, nu mai stiu]. Stiu ca mi-a dat sa beau un ou crud ca eram racita, iar fata mea era gen "wtf? ce spui tu aici?:|" =)), dar a baut si el unul cu mine ca sa imi fac curaj sa beau.
        Acum, dupa 7-8 ani [sau chiar mai mult], l-am "regasit" ca sa zic asa, dar nu mai e acelasi Sebi pe care il stiam eu. E schimbat total, iar acest Sebi nu-mi place. Un lucru am aflat insa de la el : ca demult si el ma placea, chiar daca eu nu stiam. :) Acum lucrurile sunt diferite si da, stiu, oamenii se schimba, dar el a exagerat cu asta. :)))








      In concluzie, dragii mei cititori, se pare ca nu mai am nimic din ce aveam odata. Bunicul meu a murit, Corina nu ma mai baga in seama, Sebi e in lumea lui, iar Adelina nici nu mai vorbeste cu mine. Lucrurile sunt clare... Totusi, o am pe bunica si pe Bibi.
       Si uite asa stau eu aici singura, ascultand niste melodii triste si aducandu-mi aminte de mii si mii de chestii. Realizez inca o data ca nimic nu ramane neschimbat si acum sunt mai mult decat sigura ca unele schimbari dor. Dar, dragi cititori, viata merge inainte, amintirile au ramas... :)    Cu drag, Nico.

© The pain is mine.

 Postul ce va urma va fi efectul unei stari pe care nimeni nu o poate intelege. Rog a va pastra calmul pana la sfarsitul acestuia si a nu crede ca sunt nebuna. Pentru ca nu sunt nebuna. Sunt nebuna de legat. :) Multumesc.




          Sunt aici. In locul asta gol pusca si plin cu chestii multe. Stau si ma uit ca proasta pe geam. Nu-mi pasa! Poate ploua. Poate ninge. Nu stiu.
        Ce-ar fi ca maine sa iau un taxi in drum spre scoala? Sau nuuu...ma pot duce cu trenul! Sigur ma voi duce cu trenul la scoala. Sunt placut impresionata de faptul ca nu circula niciun tren spre liceul meu. Ce conteaza? Eu ma voi duce cu trenul.
           Ce-ar fi sa nu mai fumez o tigare care nu exista? O sa imi cumpar un nou pachet de guma. De data asta va fi cu pepene. E buna guma aia. Daca nu va place guma cu aroma de pepene sunteti stupizi! Asa ca nu mai comentati! Mersi.
    Cum spuneam... stau si ma uit pe geam. Acum? Nu! Acum scriu ceva aici. Nu mint! Pe bune daca mint.
  Stiu..nu are nicio logica. Hai sa va explic. Sunt trista. E clar pana aici? Ok. Nu filozofez aici si nici nu vreau sa fac asta, pentru ca tot nebuna as fi fost considerata. Va spun direct ca simt o chestie inauntrul meu care ma apasa. E aiurea ca nu stiu cum sa respir. Bun! Destul cu lucrurile spuse asa pe direct. Hai sa filozofam.
   Fiecare picatura care ajunge pe suprafata umeda a solului imi crapa muschiul inimii in parti pe care nu le mai adun. E bine asa? Normal ca nu e bine.
    Plang! Nu sunt ticnita! Doar sunt trista. REPET : TRISTA. Nu cititi postul asta si spuneti "mama ce prostie!"
Prostie e faptul ca nu intelegeti. Nu stiu daca ati trecut sau treceti prin starea asta dar nici nu va doresc! Va doresc sa fiti fericiti alaturi de cea pe care o iubiti [sau la masculin]. Imi place sa va privesc cum va traiti viata fericiti si  sa imi amintesc de vremuri trecute. Lasati-ma sa plang. O sa-mi revin eu pana la urma... Nu stiu ce doare mai tare : faptul ca am pierdut ce aveam sau faptul ca am ramas cu durere? Nuuu..cu siguranta durerea o s-o pastrez! E a mea! CLAR?














            Si poate maine o sa merg cu autobuzul la liceu... Ma gandesc ca poate ploua... Trenu nu o sa circule.

©Vara e malefică.

  Primăvara e blandă, e ca o femeie tanără care îşi arată frumuseţea şi care ne surprinde cu parfumul ei ameţitor. Primăvara e momentul când te trezeşti şi prinzi energie. Primăvara e tot ce aşteptăm ca să ne rupem de frigul monstruos al iernii şi de nebulozitatea care ne apasă timp de multe luni.
  Vara...da...vara e totuşi altceva. Vara inseamnă libertate. Vara îţi oferă soare, caldură, pomi înfrunziţi, verde peste tot. Vara este cel mai nebun anotimp. Te pierzi cu totul în fanteziile şi miresmele sale ameţitoare. Vara te laşi prada gândurilor "ciudate" şi te pierzi cu totul în haosul distracţiei. Vara stai şi pierzi zilele afară până târziu în noapte. Te întorci acasă şi nu dormi pentru că ”n-are rost”. ”Vara e mult prea frumoasă ca să fie pierdută.” Vara visezi şi vrei să ţi se îndeplinească toate dorinţele. Vara eşti vesel şi te arunci în braţele adrenalinei. Te oglindeşti în marea cerului şi apoi te înveleşti cu fantezii. Eşti nebun dupa plimbări, nebun după cuceriri, nebun după tine. Te regăseşti, scapi, fugi, ţipi, plângi. Vara eşti liber! Vara eşti TU!
  Dar totuşi, fiecare vară se termină. Prea repede, faţă de iarna posomorâtă şi malefică. Daca aş putea să le pun pe amândouă în antiteză ar ieşi ceva de necrezut: vara, libertină, fantezistă, distrată şi iarna posomorâtă, tristă, posesivă. Nu putem avea vara pentru totdeauna, deşi ne dorim asta.
  Vara este insă malefică. Iţi oferă atât de multe încât te înnebuneşte complet. Te priveşte cum te arunci în toate şi cum te laşi pradă tentaţiilor. Apoi râde mulţumită că te-a înnebunit. Vara te determină să uiţi cine ai fost, sau cine eşti. Iarna îţi reaminteşte că realitatea e alta decât cea privită prin ochelarii verii. Vara nu e chiar ceea ce pare... e periculoasă.
  Chiar şi aşa, o dorim din ce în ce mai mult. Venirea acestui anotimp divin este dureroasă! Plecarea ei e dezastruoasă! Amintirile verii trecute te năpădesc cu prima frunză cazută, pentru că ştii că a plecat. Iar toamna, ei, bine, asta e o altă poveste. Nu voi amănunţi acum despre toamnă, pentru că ea e specială. Toate la timpul lor.
  Incă de prin aprilie te pierzi în gândul "Vara e aproape!". Deja uiţi că nu a venit şi că mai ai multe de făcut până ce ajunge vara aici. Optimismul tău e ieşit din comun, pentru că da, vrei vară! Şi o vrei acum!
  Când va veni, ai grijă. Mrejele ei sunt tentante. Prea tentante! ^_^ Vara e malefică.

© Watashi wa baka desu.

  Watashi wa baka desu. In traducere :"sunt o fraiera."
  Sunt, dar asta e. Ce conteaza? Chiar daca sunt asa, totusi, exista persoane care ma iubesc. Totusi, exista oameni care rad cu mine atunci cand ma impiedic sau care ma incurajeaza atunci cand ma lovesc. Totusi, exista cineva acolo pentru mine.
  De ce sunt o fraiera? Pentru ca am multe momente in care nu ii vad pe cei din jur. Pentru ca nu stiu sa apreciez atunci cand trebuie si apoi plang. De ce plang? Pentru ca ma simt rau pentru cei pe care nu i-am apreciat.
  Ma bucur atunci cand fac o poza cerului si plang atunci cand ploua. Rad cand vad un anime frumos si ma supar cand cineva e trist. Ma agit cand dau un test si rasuflu usurata cand aflu ca am facut bine. Ma intristez cand cineva nu imi raspunde si ma inveselesc cand aflu ca de fapt vroia sa raspunda dar nu putea. Ma enervez cand cineva ma trateaza urat si ma calmez cand sunt luata in brate. In concluzie : watashi wa baka desu.
  Cred in dragoste adevarata si plang pentru ca e prea grea. Ma uit la filme si ma pierd in personaje. Ies afara si ma plimb pe dig cu ochii inchisi sperand sa nu cad. Zambesc cand e frumos afara si cand ninge.Astept Craciunul si stau linistita pana ce trece. Merg la cimitir si plang pentru ca mi-e dor de bunicul meu. Cand ma impiedic rad de mine insami si ii fac si pe ceilalti sa rada. In concluzie : watashi wa baka desu.
  Demult, vroiam sa fiu altfel. Sa nu mai pun suflet in nimic. Sa nu imi mai pese, dar mi-am dat seama ca nu sunt eu aceea care nu arata ca ii pasa. Watashi wa baka desu. Si ce daca?
  Asta sunt eu, o fraiera sentimentala. BAKAAAA! ^_^