sâmbătă, 1 decembrie 2012

© După mâine urmează mâine

          Noapte. Cer senin, stele, lumini... e 3 dimineaţa şi totuşi nu mi-e somn. Adevărata dimineaţă e însă departe. La etajul 8 al blocului din faţă se mai vede o lumină slabă, singura de altfel din toată clădirea. Altcineva care mai pierde vremea...
        Îmi vin în minte imagini de demult, mă gândesc la multe şi parcă nu m-aş gândi la nimic de fapt. E linişte totală, nimeni nu spune nimic, nimic nu se întâmplă. Mă las uşor pe spate şi închid ochii. Văd un soare cald al unei dimineţi de vară, aud oamenii grăbiţi, maşinile nervoase şi simt o adiere palidă a vântului. Undeva în depărtare o fată stă întinsă pe iarbă şi priveşte cerul. Are doar o carte lângă ea şi un pix cu care desenează castele în aer. Lasă pixul pe jos şi întinde mâinile spre cer, le priveşte în fundalul albastru, apoi zâmbeşte. Pare fericită, pare liniştită şi calmă. Se întinde în iarbă parcă ar fi într-un pat moale şi pufos, după care se întoarce pe o parte şi începe să se joace cu firele de iarbă. Se lasă înapoi pe spate, îşi pune mâinile sub cap şi adoarme...
           Deschid ochii şi privesc în cameră. Totul e la fel de liniştit, nimic nu s-a întâmplat. Mă uit în calendar şi văd că a venit decembrie. E un decembrie închis, e un început ciudat, e o noapte prea calmă.O lungă poveste îmi trece prin faţă, şi nu se grăbeşte şi nu se termină. Revine, se roteşte, se loveşte. E un chip ce-mi macină privirea şi am un trup ce se cutremură în faţa lui. Îmi repet ideea de "decembrie" parcă nu aş fi înteles-o de prima dată. E decembrie afară, e decembrie în mine, a fost decembrie în noi.
           Minutele trec..tic, tac. Ceasul e singurul care se vorbeşte în toată încăperea asta banală. Mă pierd într-un normal neobişnuit de calm şi de patetic şi voi rămâne aşa până când adevărata dimineaţă va veni. Sunt obosită să alerg într-un infinit de imagini, chiar dacă în realitate nu-mi mişc decât pleoapele cu greutate.
            Nu văd luna pe nicăieri. Dacă ar fi în faţa ferestrei mele aş putea să-i spun că am obosit, dar cum nu e, mă mulţumesc să mai iau o gură din paharul de apă de pe birou. Oftez, dar nu de tristeţe cât pot să oftez de plictiseală. E o plictiseală cruntă în sufletul meu.
           Tot aud vocile celorlalţi spunând "mâine" şi mâ întreb ce au toţi cu acest "mâine" . După mâine vine mâine, apoi mâine şi o ţinem într-o mâine continuă. Azi s-a dus, mâine se duce, se duc zilele la fel ca minutele ceasului din faţa mea, aşa cum s-au dus si cei 2012 ani şi cum se vor mai duce şi cei ce vor urma. Căci după mâine, e un alt stupid şi patetic mâine.
           

luni, 26 noiembrie 2012

© Sentimente

        Nu e nimic în neregulă cu sentimentele noastre. Suntem oameni, deci simţim orice. Simţim atingerea celui drag, simţim mâna caldă a tatălui, simţim adierea plăpândă a vântului, simţim mirosul de cozonac, simţim durere, lacrimi...
         Iubim. Şi nu-i nimic în neregulă cu asta. Toţi vrem să iubim şi toţi o facem într-un final. Suntem fixaţi pe sentimentele noastre care nu ne dau pace, dar nu-i nimic căci suntem oameni. Şi ce e omul de fapt dacă nu un amalgam de imagini desprinse din filele poveştii lui? Şi în povestea lui a simţit că simte şi după a început totul.
          Omul naşte om. Avem nevoie de un singur sentiment din care putem planta altele. Şi brusc ne trezim cu sentimente peste sentimente pe care parcă nu mai ştim să le controlăm. Nu putem controla sentimentele cuiva, dar ştim că le putem influenţa emoţiile. Şi parcă ne dorim din ce în ce mai mult să-i facem să simtă...să-i facem să ne simtă.
          Suntem oameni, suntem creaţi din imagini, unele vechi, altele noi. Avem în noi puterea de-a simţi şi când o facem suntem fericiţi. Putem minţi că nimic nu mai există, dar totuşi ştim că există ceea ce vedem, ceea ce atingem, ceea ce avem. Chiar dacă ştim că nu avem nimic, avem totul pentru că suntem oameni şi oamenii cred că pot avea multe.
         Priveşte o fotografie. E un om. Are trecut, are culoare, are emoţii. A trăit, a simţit...

joi, 22 noiembrie 2012

© Acelaşi drum

    Autobuz. Noiembrie. Frig şi ploaie.
         22, mâine 23, poimâine 24. Şi tot aşa până ajungem la sfârşit. Se văd luminile oraşului şi parcă nu se vede nimic. Se aude muzica din căşti, dar tot nu înţeleg nimic din ce ascult. Nu-i nimic, e prea linişte în mine să stric tăcerea. Străzi, oameni, lumini. Mereu,din nou. Nimic schimbat. Parcă plouă, parcă totuşi nu-mi pasă.  
          Parcurg drumul ăsta mereu şi niciodată nu simt prima staţie. Mă lovesc de privirile oamenilor care se uită nepăsători la mine, le răspund cu aceeaşi indiferenţă, mă aşez sau rămân în picioare si hopa...gata prima staţie. Îmi propun mereu să fiu atentă, dar întotdeauna uit.
         Îmi lipesc nasul de geamul rece şi suflu uşor. Desenez la întâmplare o inimă, după care o şterg rapid. Muzica încă urlă, nu mai aud.  Oraşul se pregăteşte pentru Decembrie, eu mă pregătesc pentru cartea pe care o voi găsi acasă pe pat.
        A doua staţie: un tip cu ochii verzi se urcă agitat. Autobuzul porneşte, el se împiedică, eu zâmbesc. Pare destul de revoltat pentru neatenţia de mai devreme. Mă întorc la geamul meu rece. E momentul să schimb melodia...
     
   

miercuri, 21 noiembrie 2012

© Pete

       Atingeri în noapte, şoapte lăsate să curgă, mă pierd în minute, mă adâncesc în suflete. Stau şi privesc lumina lunii în răcoarea inimii. E un vast conţinut al demonilor şi îngerilor căzuţi pe umărul meu slab.
       Sunt un simplu element al naturii, un simplu muritor, nimic. E greu să cred că pot să cred cu adevărat în ceva, dar ştiu că totuşi, cred în ceea ce văd. În ceea ce mă cuprinde cu totul, în ceea ce pierd prin furtuna de sentimente şi păreri.
      Şi cu toate astea încă mai respir, şi încă nu m-am sufocat de tot în ceaţa care insistă să-mi provoace confuzii mari, confuzii din care nu mai pot ieşi. Dar, cu toate astea, încă nu mi s-a întunecat de tot privirea şi încă mai văd, căci simt că nu mai pot rămâne oarbă în  faţa mării, aşa cum inima-mi era obişnuită.
     Câteodată parcă aş mai vrea să aud un cuvânt-două, dar tot ce aud este un strigăt nebun. Cuvintele se dezleagă, se amestecă şi dispar. Apoi e linişte şi iar aud un strigăt. Nu vreau să aflu de unde vine, ce vrea, ce face... Nu vreau să mai aud nimic în afară de cuvinte!
     Îmi pierd timpul încercând să studiez evenimentele care mi se scurg printre degete şi brusc nu-mi mai pasă. Brusc m-am relaxat, deja sunt undeva departe.
      Oraşul doarme, dar parcă l-aş trezi cu toate gândurile mele prosteşti. Şi totuşi mă abţin... Închid fereastra, e frig afară, acum e frig şi în cameră. Luna e tot acolo, oraşul e păzit. Mi-e somn. Adorm uşor cu pete pe cearceaf.

duminică, 11 noiembrie 2012

©Oglindă

      Suntem bine. Suntem bine chiar dacă plouă sau nu. Suntem bine chiar dacă nu ne mai cunoaştem.
      Nu avem nimic şi totuşi parcă avem totul dintr-o dată. Să privim înapoi? Nu. E prea departe de noi. Şi mergem mai departe cu braţele deschise către nou şi cu sufletul închis. Mâine vom vedea acelaşi cer, dar alte stele. Şi ce dacă? Suntem bine.
       Şi mă uit la tine şi tu te uiţi la mine, dar e ciudat căci facem aceleaşi mişcări şi avem aceeaşi privire. Nu înţeleg totuşi de ce mă critici, căci ştiu că şi tu vrei acelaşi lucru ca şi mine într-un fel sau altul. Nu vreau să aud ce-mi spui cu ochii ăia plini de sentimente grele. Nu vreau să aud căci ştiu că te voi crede din nou şi după tine vine iar tristeţea. Iar noi ne-am propus să fim bine, dar tu nu te ţii de promisiune.
     Tu şi cu mine avem o luptă de dat pe care parcă n-o mai săvârşim. Dacă ţi-aş spune că vreau sa plec ştiu că ai veni după mine să mă torturezi cu tot ce ai mai bun, pentru că eu te-am crezut mereu şi eşti convinsă că o voi face din nou. Dar fug de tine şi nu îmi pare rău. Noi două trebuie să fim bine.
    Şi e ciudat, căci tu stai acolo tăcută şi totuşi explicând multe, iar eu mă simt de parcă aş fi vorbit un veac cu tine, iar tu nu ai înţeles nimic. Avem doar ziua de azi şi cele de mâine. Renunţă la lupta asta prostească şi lasă-mă în pace. Când te întorci, întoarce-te cu vorbe bune şi gânduri frumoase. Nu vreau să renunţ la tine cu tot ce am.
     Eşti partea frumoasă din mine, rămâi acolo, dar taci. Eşti doar cealaltă EU, dar acum nu mai eşti nimic în faţa mea.

marți, 6 noiembrie 2012

©Nimic.

        Şi nu mai simt nimic în afară de ceaţă, tu, eu...amalgam de sentimente. Nimic, niciunde, nici nu vreau. Nu-mi trebuie, nu ştiu, nu pot. E doar un vid al lumii de dinainte de acum şi după "acum" nu mai e nimic. Dar nu mă plâng, eu înapoi nu văd decât un negru care îmi întunecă privirea. Şi se amestecă cu pete de culoare albă, dar dintr-o dată totul devine roşu şi parcă...nimic. Constat profund că nebunia nu doare, doar mă seacă.
       La prima ninsoare o să ies afară să prind primul fulg de nea în palma mea. Vreau să mai simt ceva, până şi gheaţa îmi ajunge. Şi ştiu că o să ningă peste tot ce e acum şi peste tot ce a fost. Iar când totul va fi alb, eu tot împietrită voi rămâne. Dar nu mi-e teamă de nimicul ce mă aşteaptă, sunt doar o piatră. Vreau doar să ningă şi peste mine, să mă acopăr şi eu de alb şi de rece, să mai găsesc ultima rămăşiţă de om din mine. Dar nu e şi voi lăsa să ningă şi peste ea, să ningă şi peste pietre...

marți, 24 iulie 2012

vineri, 29 iunie 2012

© Un ocean în flăcări

          Pot să zbor chiar dacă sunt om. Am primit aripi în momentul în care am deschis ochii spre lumea cuvântătoarelor şi braţele spre lumea necuvântătoarelor. Mi s-a spus mereu că pot ajunge unde vreau doar dacă încerc. Şi aşa am început să zbor prin gânduri. Am auzit o şoaptă care se chinuia să-mi dezvăluie secretul minunii zborului, dar nu am ascultat-o căci era îndepărtată şi se stingea uşor. Cu toate astea, eu pot să zbor. Am zburat de-o mie de ori peste oceane nemărginite, peste păduri infinite şi peste oameni pierduţi în reverie. Şi nu mi-e teamă să zbor, căci doar aşa mă înbrăţişez cu soarele şi dansez cu vântul.
          Pot să respir sub apă chiar dacă sunt om. Am învăţat să respir sub apă odată cu prima scufundare în oceanul gândurilor. Oh şi ce frumos e! E minunat să stai sub apă şi să înoţi dezbrăcat cu prima stea de pe ocean. Câteodată te sufoci, căci branhiile răbdării cedează sub presiunea ta, dar nu e greu să ieşi la suprafaţă. Nimic nu se compară cu coralii viselor şi fructele de mare ale marilor dorinţe. Şi mă scufund în fiecare zi în propriul meu ocean nemărginit, infinit şi paralel cu lumea noastră cea ştiută.
          Pot să merg prin foc chiar dacă sunt om. Nu mi-e frică de căldura inimii mele, căci odată aprinsă e imposibil să mai fie stinsă. Mă îmbrăţişez cu bătaile inflăcărate, dar pot să alerg prin miocard fără să-mi fie teamă de focul veşnic nestins al pasiunii. Din când în când câte un incendiu provoacă o durere aproape insuportabilă în tălpile mele, dar dintr-o dată o mare de lacrimi se revarsă asupra nenorocitului loc ars. Şi atunci inima se stinge, iar peste ceva vreme focul se reaprinde ca prin minune. Şi iarăşi alerg prin infinitul batăilor, prin imensitatea miocardului, până ajung acolo în centru şi adorm obosită.
           Mâine va fi o nouă zi în care pot să fac din nou ceea ce noi oamenii credem că nu putem, căci totul este infinit, iar noi suntem un ocean tulburat, un ocean care poate să ardă în cele mai fierbinţi flăcări...

duminică, 17 iunie 2012

© Pentru că e vară

     Şiiii a venit vara peste noi. Nimic nu se compară cu mirosul verii peste tot. Parcă îţi vine să te iei în braţe cu soarele şi să te urci pe o adiere care te poate duce departe.
    Cu toţii ne facem planuri chiar cu câteva luni înainte să vina vara, dar puţini dintre noi avem şi norocul să le ducem până la capăt. Unii vor la mare, alţii vor la munte, ceilalţi vor la ţară., "ăiălalţi" vor în ţări străine...Cert e că nu există specimen care să nu vrea să scape de mirosul de "oraş încins". Dacă am putea ne-am lua vara după noi până şi în februarie, dar nu avem decât 3 luni de vară, deci trebuie să profităm de ea.
     Nimic nu e trist la vară! Până şi atunci când plouă îţi vine să dansezi de fericire. Nu ai voie să fii trist vara! Nu ai voie să plângi. Nu ai voie să suferi. Dar, ai voie să te distrezi. Ai voie să sari, să alergi, să dansezi, să cânţi, să pleci departe singur sau cu prietenii, sau cu familia, sau cu pisica, sau cu oricine îţi doreşti tu. Ai voie să te urci pe un bloc şi să strigi : "E vară!". Da! Ai voie să te muţi la Constanţa pe parcursul verii. Poţi chiar să alergi de nebun singur pe plajă noaptea la ora 1:00. Poţi să faci baie dezbrăcat în mare şi poţi să strigi cât vrei.
      De ce? Pentru că e vară, şi eşti liber, şi vrei, şi ştii că vrei, şi pentru că "vara nu dormi"! :)

luni, 4 iunie 2012

©Insanity

    The smell of your dreams is in my nose and I`m trying to get rid of it. The image of me and you together is still with me in every part of my body and I`am thinking of the infinity of our love.
    The eternity wants to take me away from you , but yet I won`t go. I want to light up the fire of the passion, I want to die in the arms of  the burning fire and then wake up and start all over again. It`s a crazyness in my body right now, because the sound of the silence makes me get insane. I will destroy every piece of the wind and I will fight against the clouds with my only finger.
     Give me your hand and we`ll sail into infinity of this universe. I am going to leave behind all the memories of our first fight, all the chances to get back to the real life. We are alone and we can`t escape from this nothing. My veins are full of your euphoria and your blood disappeared when you took the train to immensity.
I don`t want this moment to be over, because we`ll become sober when tomorrow of this tomorrow will come. Let me save the last seconds together and turn them into infinity.
     Nothing is above this night, nothing is above the stars and the rain. If you let go of my hand the night will explode into hundred pieces of lights...
 Never let go!

joi, 31 mai 2012

©Sfârşit de soare.

    Se mai văd şi ultimele raze ale soarelui pogorându-se asupra clădirilor înalte. O altă zi e pe cale să plece departe, pierdută-n văi şi munţi. Departe, acolo peste ocean se duce, căci şi alţii au nevoie de o poveste.
    Curând se va face noapte peste mine, peste tine, peste el şi peste ea, şi peste toţi şi toate...
    Parcă s-a mai răcorit de câteva minute şi parcă cerul suferă, căci se pierde într-o mulţime de culori. Noi suntem doar o parte din imensitatea în care ne-am pierdut încă de când am fost aduşi la viaţă. Şi oare cine ar fi crezut că ne vom întâlni pe-o stradă, într-o zi de vară, mai pe la amiază? Şi obişnuiam să ne ţinem de mână oriunde ne-am fi găsit, şi parcă inima-mi dădea motive să trăiesc acolo, doar eu şi tu, fără ei, fără ele...
     Dar parcă cerul s-a mai liniştit acum. Se pot vedea câteva raze ale unui soare aproape mort aşezate pe un copac din depărtare. Un simplu fior m-a trecut şi m-am cutremurat uşor. Acest lucru ţi-a distras atenţia şi acum mă priveşti în tăcere. Zâmbind îmi oferi jacheta ta, pe care încerc din răsputeri să o refuz, dar mă cuprinzi în braţe şi mă reduci la tăcere fără să-mi dau seama. Şi stăm aici, eu şi cu tine, tu şi cu mine...
       Au trecut vreo câteva minute, dar tu continui să mă îmbrăţişezi. Nu pot să mă mişc, căci mi-e teamă să nu pleci. Acum răcoarea a dispărut, iar ochii mei se închid uşor. Un zâmbet răsare de nicăieri pe chipul meu. Şi iată, ultima rază de soare care ne învăluie pe amândoi: unu, doi, trei...a dispărut. Cerul începe a se-ntuneca subit, iar tu mă strângi din ce în ce mai tare. Curând voi rămâne fără aer, dar e aşa în regulă, căci nu vreau să terminăm acest moment... Parcă totul se transformă în ceaţă, şi nu mai văd decât albastrul cerului venind spre noi. Noi doi şi un singur suflet rămas, căci eu am devenit tu, iar tu ai devenit eu.
        Deschid ochii, strânsoarea ta devine mai grea şi încep să respir apăsat. Privesc timid către cer şi văd prima stea apărută. E chiar în faţa noastră şi mă privesc în ea ca într-o oglindă: te văd acum aici, eşti lângă mine şi ştiu că te iubesc. Căci numai iubindu-te ajung să mă iubesc. Căci numai cerul ăsta de deasupra ştie cine suntem noi şi cine am fost.
                      E noapte acum şi parcă a început să plouă.

duminică, 13 mai 2012

© Ahh! Hmm! But... And! No.

        Ahhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhh! My head! My heart! It`s snowing in my mind. Everything`s white. I think my brain wants to get a holiday. I was thinking to send him to Alaska. Perhaps he will have some good time there. There are so many thoughts going round and round my mind, feelings ready to explode, and friends leaving. Yes, my brain needs some time.
         Hmmmmmmmmmmmmmmmmmmm, I am going to drink a tea like a valuable British, or I will just keep relaxing like a true Romanian. "What are you doing?" my brain asks me. That`s a good question, but I think my answer is "I`m getting crazy." "But if you get crazy, that means I`ll be ill." . If this is the problem of my brain, then ok, I will get crazy soon.
       Buuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuut, it`s not raining right now. Why should I get crazy? I think it`s better to find another path to my heart, cuz it got tired of the tiring.
       Aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaand the bed looks good tonight. I would like to sleep for a month  with my sweet bear in my arms. In the morning the sun will take care of my dormant body. I won`t be hungry, nor thirsty, nor sad. I will be fine.
    Yes, my brain needs a holiday. He was talking bullshit until now.

duminică, 22 aprilie 2012

©Abis

E noapte, dar nu mi-e somn
E zi, dar vreau să dorm.
Să mă trezesc dintr-un abis de gânduri ofilite la marginea unui râu mi-e mult prea greu.
Dar ştiu că acolo, pe strada plină cu rămăşiţe
Acolo, departe... eşti tu.
Şi parcă noaptea devine zi şi ziua se transformă într-un vampir însetat de zâmbete.
Dar, noi ne pierdem în mare la răsărit, sau la apus, sau câteodată la ambele.


Şi din nou e noapte, dar nu mi-e somn
Căci...
Va fi curând zi şi voi dori să dorm.

vineri, 6 aprilie 2012

© A letter to my heart

         Hello there. :) I am sorry for waking you up. I was just passing by and I wondered whether I should or not tell you a story.
         I will start with the story of a little heart that I found on the road few days ago: One day, there was a little, poor and kind heart, who had always dreamt of a day when she will find her Prince Charming. Finally, that day came and the little heart felt so much happiness. She laughed, singed, and felt kind of a joy that she couldn`t explain. But, one day, this heart started to feel unhappy because she thought that her Prince Charming doesn`t love her anymore. Of course, that wasn`t true, but she cried and cried for a long time. She felt lonely and unhappy. Suddenly, all her paradise started to become a hell full of sadness and tears around. No more love, no more joy, everything disappeared.
              When I found her on the road she told me that she`s broken, but I felt kind of confused cuz I couldn`t understand the meaning of this word "broken". Then, she started to bleed so deep that I was really freaked out! She was crying and screaming, and finally she broke into a hundred of pieces. There were pieces all around me, and I was so scared that I couldn`t even say a single word.
               Then, I felt such a huge sadness inside me that I started to cry. That poor heart loved so much her Prince Charming and this love brought her to the death. Wasn`t she suppossed to live happy? Someone who loves so much have to be always loved!!!
              That`s why, my dear heart, I wanted to tell you this story. If you ever feel so sad don`t break into pieces, because you are a very important part of me. I would feel so lost and so bad, that I will cannot be able to support our body anymore. If someone hurts you just tell me and I will try as soon as possible to heal your wounds. You can`t suffer, I will never allow someone to make you break into pieces, cuz you are my little heart.


With love, your Brain.

marți, 27 martie 2012

© Coffee and sunshine

  Good morning! It`s 7 o`clock in the morning. I am watching the sky and listening to some old songs that I found in your car. You`re still sleeping, but don`t worry, I have the coffee and the music with me.
    Hmmm..it`s really a nice morning, and I have the feeling that I`m gonna have a special day. I don`t really care about the time that I will have to spend into a room, maybe working, or just fooling around, cuz now I`m here, drinking my cup of coffee while you are sleeping.
     I am wondering what are you dreaming of. I hope that nothing bothers your sleep , cuz you are really cute. A noise takes me out from my wonders. Someone hit the table, and that means that you woke up.
         Come here, sit down. I`m going to bring you a cup of coffee as bigger as mine. You know, sometimes nothing`s better than just your face in the morning, and your playful hair. It makes me smile and feel like I don`t need something else.
        Here`s your coffee. Enjoy your sunshine, dear love. :)

joi, 15 martie 2012

©Şi totuşi...

Şi uite aşa s-a mai dus o poveste.
Şi uite aşa am rămas aici.
Era o altă stranie minune care se pare că s-a terminat.
Şi totuşi, eu te iubesc ştrumfule.

miercuri, 14 martie 2012

©Poate doar o altă frustrare.

         Poate că timpul nu e chiar ceea ce pare a fi. Vechile poveşti despre cum te poţi vindeca prin timp par a fi acum nişte vorbe pe care "parcă" le-am auzit cândva.
         Ştie cineva sentimentul de "trăiesc cu speranţa că maine va fi mai bine"? Dacă da, atunci mai sunteţi normali? Căci eu mă îndrept pe zi ce trece spre un abis ciudat. Încerc să nu plâng, încerc să rămân calmă şi să-mi spun "lasă...totul e ok", daaaaar, mi-e greu să văd "OK-ul" din această poveste.
           Desigur, trebuie să fim optimişti, deci hai să sărim în sus de fericire pentru ca aşa trebuie. Dacă nu eşti optimist, eşti emo. Eşti clar un specimen de emo fără nicio speranţă. Şi de ce? A, păi pentru că eşti puţin trist şi nu vezi "lumina" în momentele alea.
           Dacă spui realitatea înseamnă că exagerezi! Clar! Dacă laşi o ceaşcă de cafea nespălată 2 zile şi vine mama ta şi-ţi zice:"Băi, tu, nu ai spălat ceaşca aia de mult timp!", e clar, e o exagerată fără scrupule. Adică pe bune, cum îndrăzneşte să exagereze atât? Sfatul meu: daţi-o dracu de ceaşcă de cafea, mai bine spargeţi-o!
            Oameni buni, vi se întâmplă să aveţi nevoie de o îmbrăţişare caldă şi un zâmbet? Ei bine, mie mi se întâmplă destul de des, dar nu prea sunt luată în serios. Mai ales în momentele mele de tristeţe (sau de emo, cum e mai nou moda) aş vrea să fiu strânsă în braţe tare, tare, tare, tare, tare! Misiune imposibilă.
           Eu vă sfătuiesc să daţi check-in când mergeţi în cameră să plângeţi şi să spuneţi:"Sunt un emo acum. Do not disturb." Pe bune, pe mine mă tâmpeşte chestiunea asta! Cum mama ***** (ca să mă cenzurez, în caz de copii pe blog)  să crezi că o persoană e emo dacă se simte tristă? Dar dragă, tu n-ai stări de nervozitate şi de tristeţe? La tine viaţa e roz? Dă-mi şi mie puţin din rozul tău, te rog. :)
            Vă spun sincer: timpul vă afundă, timpul vă nenoroceşte fără să vă daţi seama când.

                                 P.S. : Emo ăsta care tocmai a scris postul de mai sus se pregăteşte de plecare.

duminică, 19 februarie 2012

How does a girl become a girl?

        " A girl is born and her parents buy her pink and frilly things...but they really wanted a boy. They buy her dolls and doll houses, and tell her she must not play with her brother`s erector sets.
         While her brother is dreaming of becoming president, doctor or astronaut, the little girl is told that she wantsto be a secretary or a nurse - or an astronaut`s wife.
         At school: Girls are expected to be quiet and well behaved while boys are expected to play rough and wild. Boys are expected to ask questions and be logical - girls to be diligent and good at details. Teachers, like parents, think it`s important for boys to go to college to get a good job - but all a girl has to learn is how to be some man`s good secretary until she`s some man`s good wife. And the danger that she might not be a wife is the worst threat of all, held over her to make her behave.
          To get a man she has to be both sexy and sexless - because a man is supposed to be experienced whe he marries, but a girl is supposed to be a virgin. If we`re natural about sex, we are used by men and disgraced by society and made to feel ashamed and guilty ourselves. But if we are not natural about it, we are put down for that too, called uptight and frigid - and in fact do become afraid of our sexual feelings. "


From "Sisterhood is Powerful"

duminică, 29 ianuarie 2012

© Pure illusion

       Loving you is like making love with the wind. Hear and feel me when I scream my pain out. 
        All I know is that you got to give everything: all your breathe, all your laugh and all your body. Try to make me feel complete two and three minutes, four or five days, and an eternity.
       I`ll stay up till` 4 in the morning just to make you smile. I`ll entertain every piece of your body with my sweet kiss. Your body is shaking while I am touching it, and that shows me your fear of me. Don`t be afraid of me, because I need you to turn me over.
       Please, save all your love that you feel for me into your pure and naive heart. Keep it there till` it gets old and grey. Keep it there till` you`ll find that early winter for us that will bring the snow in your soul. 
       Love me in the storm of your tears. I`ll take your tears away and I`ll bring you sunshine. Make me cry a river for you. Then just swim into the sea of my tears. But don`t forget to take me to the world of nothing but just you and me.
       My darling, my heart, my obsession..that`s what you are for me. Let me dance into the rythm of your arms and keep me close to your chest. Then, I`ll put on me your black T-Shirt and I`ll watch you sleeping. Maybe I will be away when you wake up or maybe I`ll smile for you. I am just the illusion of your deep wishes.
     Don`t worry..you just had the wind into your arms.

duminică, 22 ianuarie 2012

© Scrisoare către nimeni.

 Dragă străine,

        Astăzi a fost o zi frumoasă. N-a mai plouat, dar nici nu a fost soare. Nu a nins, dar nici nu a burniţat. A fost o simplă zi de iarnă.
       M-am gândit să îţi urmez sfatul şi să zâmbesc mai mult amintirilor, tocmai de aceea mi-am răscolit prin gânduri. Nu am găsit nimic bun de reamintit, însă mi-am pus o întrebare destul de interesantă: ce s-ar întâmpla dacă mâine ar fi defapt ieri? Apoi m-am plictisit să mă întreb asta, aşa că m-am împrăştiat prin frunze.
       Ce-ai zice să-mi faci o vizită? Poate mâine plouă, deci să nu-ţi uiţi umbrela, te rog. Dacă ninge, te rog să nu te pierzi printre fulgi.
       Curând poate vine vara, dar până atunci mă voi cuibări în plapuma mea pufoasă plina de lacrimi ale iernii. Să-mi scrii când vei petrece a doua toamnă din viaţa ta pentru că vreau să ştiu cum vor fi primele frunze care ţi se vor aşeza în păr.
       Şi nu uita dragă străine, când ne vom cunoaşte va fi din nou amiază, iar soarele va fi gata să apună până la urmă...