© Anatomie de gânduri

        1, 2, 3... Să plecăm.
        1, 2, 3... Să rămânem.
    Şi la 4 suntem tot aici, plecaţi însă demult.  Vin de toate din toate părţile. E o noapte lungă pentru amândoi. Să zicem că mi-a ajuns pentru azi şi voi pune capul pe pernă, apoi o să adorm. Promit că mâine voi fi tot aici.
    La 5 ne trezim arşi de sentimente, dar ne liniştim după duşul rece de amintiri. Eu ţip la tine, tu taci. M-am plictisit. Sunt sigură că auzi, sunt sigură că nu dormi, nu ai cum să adormi în ploaia mea de urlete. Dar când mă plictisesc, revii. Mulţumesc, acum mi-e mie somn.
    La 6 deschid ochii spre peisajul din jurul meu. Văd ochi verzi, albaştrii. Văd lumini şi aud glasuri spunându-mi să mă trezesc din reverie. Dar reveria mea e prea adâncă, prea bine închegată. E ca un monstru care nu mă lasă să scap, e ca un demon obsedat de mine şi parcă devin şi eu obsedată de el.
    La 7 e deja confuzia. Unde să mă uit mai întâi? La mine, la tine sau la toţi? Se simte o uşoară depărtare de realitate, dar e ca un leşin provocat de sentimente. Nu îmi pasă.
     La 8 mă ascund în spatele propriilor ochi aşteptând cuminte. E ciudat cum pot să vorbesc dintr-o clipire şi cum pot să alerg atunci când îi închid. Nu sunt tristă, nu sunt supărată, doar sunt. Când mă întreb cum sunt, ştiu că mă bucur că sunt aici acum, aşa cum pot să fiu.
     La 9 descopăr o nouă teorie despre viaţa cu mine. Nu e aşa de greu să trăiesc cu mine în acelaşi corp, dar totuşi sunt egoistă şi m-am săturat să împart cu mine acelaşi suflet. Vreau să îl ţin doar pentru mine azi, mâine, poimâine, să fie doar al meu.
      Şi acum, când am ajuns la 10 ştiu că e bine. E mai bine decât binele însuşi. Vreau totuşi să mă întorc la 5, acolo unde te găsesc şi unde te-am lăsat. Nu am obosit, sunt plină de energie. Am un demon obsedat în mine.

© Infinit de emoţii

       Se vede o urmă de soare pe obrazul meu ars de valuri. Se simte dorul verii şi nevoia de căldură. Nu ştiu de ce nu mă pot trezi din visele repetate ale nopţii. Am o mie de gânduri nebune, de ducă, de stat, de dor şi pace.
       Ce-am făcut? Nu-mi amintesc prea bine, parcă încercam să fiu eu. De ce? Cred că nevoia de mine era mai mare decât ştiam. Mă gândeam că aş putea să fiu eu până la sfârşitul timpului şi o secundă după ce se termină. Dar poate gândesc prea mult.
        Ce fac? Văd că mă pierd în multe zile lungi şi grele de iarnă. Simt cum devin un infinit de emoţii diferite, grele, simple, le am şi mă ameţesc. Sunt ameţită şi confuză şi totuşi sunt bine. Aş vrea să mă opresc aici unde sunt acum, să pun pauză timpului şi să dorm o lună şi o secundă.
        Ce voi face? Voi respira. Voi continua să dorm şi să visez, voi continua să alerg prin emoţii şi gânduri până voi seca. Nu-mi e teamă de mine, mi-e teamă de ce pot face. Mi-e teamă de vorbele mele şi de mintea mea, dar cel mai teamă mi-e de ce va face inima mea.
         Şi când va veni timpul mă voi îmbrăţişa cu mine însămi, ne vom împăca şi vom pleca departe. Mâine n-o să moară niciodată, azi e muritor. Iar eu am nevoie de două secunde doar pentru a putea omorî ziua de azi pentru un veac şi nicio secundă.

© E doar ianuarie

       E ianuarie. Trec zilele destul de uşor. Se scurge timpul aşa cum se scurg şi momentele din viaţă. Câteodată ne uităm înapoi şi ne întrebăm când s-a întâmplat să se termine ce trăiam demult. Sunt clipe când nu mai suntem conştienţi de faptul că orele trec, dar nu e atât de important să ţii socoteală ceasului.
       E ciudat. Nu-mi mai amintesc mare lucru de demult. Văd doar un amalgam de imagini, toate se mişcă cu o viteză surprinzătoare prin faţa ochilor mei. Mă întreb când am ajuns să fiu cum sunt şi când am uitat să mai fiu cum eram. Dar nu prea reuşesc să găsesc vreun răspuns la întrebarea asta. Poate nici nu mă străduiesc prea mult.
      E atât de iarnă. E frig şi câteodată chiar trist afară. Mai ninge din când în când, dar parcă totul e mort. Dar ştiu că dacă totul ar fi mort, atunci până şi moartea în sine ar fi plictisitoare.
      E doar ianuarie...