© School time.

     Abia cu 4 zile inainte de inceputul unui nou an scolar, am realizat si eu faptul ca scoala chiar incepe. O_O Pana acum mi-am impus mie sa nu ma cred. :)) Parintii ma intreaba cum pot sa fiu asa de trista ca ma duc din nou la scoala, cand de fapt, la sfarsitul clasei a IX-a am plans? :)) Ei bine, raspunsul e simplu : scoala se terminase exact cand era cea mai mare distractie, iar acum m-am obisnuit in vacanta.
        Va trebui sa renunt la trezirile la 12-1 in fiecare zi si voi incerca din greu sa ma trezesc la 8:30. Sunt sigura ca in primele saptamani voi blestema telefonul mobil cu tot cu alarma lui si sper sa nu care cumva sa zboare pe geam [o sa ma asigur ca am geamul inchis].
           Va trebui sa nu mai stau atata sa lenevesc in fata calculatorului jucandu-ma sims, uitandu-ma la Family Guy sau vorbind pur si simplu pe mess. Acum o sa intru pe acel program numit Microsoft Office Word ca sa fac referate la religie. =)
        Ok, lasand la o parte gluma, scoala nu e chiar atat de rea. O sa am multe de facut si astfel voi uita anumite lucruri de care imi faceam griji in vacanta pentru ca pur si simplu n-am timp si chef sa ma mai gandesc. Si da, poate o sa sufar grav dupa soarele si caldura verii, dar totusi, am 3 anotimpuri de care sa ma bucur. Chiar nu mi-a placut niciodata toamna pentru ca e melancolica si trista, dar cateodata e exact asa cum ma simt si eu. Voi adora sa stau in ora de fizica, mate, biologie sau chimie [nu le suport] cu capul pe banca si sa vad cum ploua. Probabil imi voi strecura si o casca in ureche data la volum mic si clar m-am pierdut.
         Apoi va veni iarna. <3 Timpul sa impodobim bradul in clasa, sa bagam scuze ca e frig si nu putem face sportul afara, si sa cantam Feliz Navidad pe coridoare. Bine...poate asta e si anotimpul cand trebuie sa dam nenorocitele alea de teze, dar ma voi descurca eu. :D
          Primavara insa e cea mai frumoasa. Incepem sa "ne trezim", iar timpul frumos de afara te face sa te gandesti instantaneu la vacanta de vara [de care probabil o sa-mi fie ingrozitor de dor].
           Si in plus, cine spune ca nu poti face ceea ce faci vara si in timpul scolii? Pot lenevi frumos in weekend cu fundul pe scaunul de la calculator uitandu-ma la Family Guy, sau pot chiar sa ma duc la mare. Ce daca nu e vreme de stat in costum de baie si de facut baie in mare? Marea e frumoasa si cand e frig afara. :D
         

©So go ahead. Fall down. The world looks different from the ground !

  De ce trebuie să ne fie frică de nereuşită? Viaţa asta nu e deloc frumoasă. Mi-ar plăcea ca noi oamenii să fim capabili să acceptăm mai uşor faptul că nu există perfecţiunea. Chiar zilele trecute discutam cu un prieten despre ”fericire” şi îi explicam faptul că nu cred in fericire, deoarece fericirea este de fapt perfecţiunea. Consider că noi asemănăm sentimentul de împlinire, siguranţă şi iubire cu fericirea. Nu putem avea totul. Mereu vor exista lucruri care sa nu ne ajungă. Mereu vor fi lipsuri.
      Eu de exemplu am prieteni, am un iubit care mă iubeşte, am o familie unită, mă descurc la şcoală, dar nu mă simt ”fericită”. Mă simt mulţumită de ceea ce am. În acelaşi timp, îmi lipsesc anumite persoane, anumite momente din viaţă, cateodată anumite lucruri materiale. Dacă nu aş fi avut acest sentiment de gol, atunci aş fi putut fi cu adevărat fericită.
        Ideea postului meu de azi este însă ”căzăturile” sufleteşti pe care le avem din când în când. Aş vrea să devenim capabili să le acceptăm şi să ne ridicăm. Exact cum am spus mai sus nu putem fi fericiţi! Putem fi doar mulţumiţi. Am trecut de multe ori prin asta. A murit bunicul meu, am pierdut oameni importanţi, am fost lăsată singură într-un colţ şi arătată cu degetul. Dar ştiţi ceva? Am trecut peste tot ce-a fost atunci. În ultima vreme întâlnesc multe persoane care sunt triste. Le-am ascultat, am plâns cu ei în acelaşi timp, am încercat să-i înţeleg şi m-au întristat foarte tare poveştile lor. Sunt oameni care ştiu ce înseamnă cu adevărat să pierzi ceva important sau pe cineva drag.
        Postul acesta e pentru cei ca ei, care sunt trişti şi încearcă să găsească o mică scăpare din lumea aia rece în care se află. Mulţi alţii rănesc cu intenţie ascunsă şi nici măcar un simplu ”îmi pare rău” nu pot spune. Nu condamn pe nimeni, nu sunt în măsură să spun ceva ce nu ştiu în totalitate, însă îmi pare rău pentru cei care trebuie să sufere pe urma altora.
         Nu vă mai fie frică să ”cădeţi”. Exact cum probabil am mai scris într-un post mai vechi, bunicul meu îmi spunea mereu atunci când se întâmpla să cad de pe bicicletă, să nu mă mai plâng. Să mă ridic şi să mai încerc, pentru că doar aşa voi reuşi. Abia acum am realizat cu adevărat ce vroia să spună. Atunci mă supăram şi începeam să plâng.
           O căzătură este mereu o bună învăţătură de minte! Nu am vrut să aberez. Îmi pare rău dacă pentru anumite persoane am scris un post fără nicio logică şi mulţumesc celor care măcar îl citesc fără să spună ”e retardată”. Nu, nu sunt o retardată. Am şi eu, la fel ca toţi, un suflet, iar postul ăsta este special pentru pentru cei care cad din ce în ce mai jos.
           So go ahead. Fall down. The world looks different from the ground ! :)

©The way I am...

       Imi pare rau pentru ca n-am stiut sa fiu cea mai buna prietena de pe Pamant. Imi pare rau ca nu te inteleg. Imi pare rau ca nu stiu sa ascult. Imi pare rau ca sunt trista din cand in cand. Imi pare rau ca-mi plac dramele japoneze si filmele romantice in care tipii fac serenade tipelor. Poate ai dreptate, poate chiar nu exista asa ceva.
      Imi pare rau ca sunt suparata atunci cand tu nu vrei ca eu sa fiu. Imi pare rau daca te sufoc. Imi pare rau daca te iubesc prea mult. Imi pare rau daca nu te apreciez asa cum iti doresti. Imi pare rau ca sunt o persoana care plange atunci cand simte ca asa trebuie. Imi pare rau ca nu sunt asa cum erai cu altcineva. Imi pare rau ca nu stiu sa zambesc prea mult si mereu. Imi pare rau pentru tot ceea ce sunt si nu iti place. Imi pare rau ca sunt defecta.
       Gandeste-te doar, ca intr-o zi, nu stiu cand, lumea va scapa de o persoana asa ca mine. Nu sunt perfecta si nici nu vreau sa fiu. Iarta-ma ca sunt... Nico...

©Street Dance :)

It was the best time of this summer!

©Aminteşte-ţi de mine.

Inchide ochii. Aminteste-ti de mine. Imagineaza-ti ca sunt un fulg de nea. Nu traiesc mult, pentru ca atunci cand voi ajunge pe pamant, ma voi topi. Nu ma prinde in mana ta, pentru ca voi muri in bratele tale. Lasa-ma sa cad usor, caci nu vreau sa mor dintr-o data. Ce-ar fi sa nu te uiti la mine cand te voi parasi? Nu vreau sa plangi. Nu vreau sa tipi sau sa te simti rau. Eu sunt aici acum, dar stii... peste ceva timp, nu voi mai fi.

Inchide ochii. Aminteste-ti de mine. Imagineaza-ti ca sunt un fluture. Lasa-ma sa zbor fara sa ma lovesc de ceva. Nu ma prinde in mana ta, caci ma voi simti sufocata. Priveste-ma cum zbor. Sunt pentru prima data in aer. Sunt aici si zbor, iar tu ma privesti zambind. Nu rupe vraja, caci atunci cand voi muri iti va parea rau.

Inchide ochii, fiinta blanda. Nu-ti fie teama sa te apropii de ce simti. Nu-ti mai aminti cine sunt eu. Aminteste-ti cine esti tu. Te rog, mai zambeste o data, dar nu deschide ochii. Simti cum te cuprind usor in brate? Sunt aici acum, nu vreau sa-ti fie teama. Gandeste-te ca suntem doar noi doi aici, in ploaie. Chiar daca e frig, nu trebuie sa iti pese. Strange-ma in brate.

©Înapoi în timp.

                Deseori stăteam pe iarbă privind cerul de un albastru uimitor. Mă miram de splendoarea sa şi visam să-l pot atinge într-o zi. Desigur că nu spuneam nimănui acest gând al meu, căci vroiam să fie doar al meu. 

                Bunica, grijulie ca întotdeauna, îmi striga să mă ridic de pe jos că am să-mă-nverzesc toată. Bosumflată şi puţin nerăbdătoare, mă ridicam uşor de pe iarbă care îmi gâdila picioarele fine şi descoperite, parcă aşteptam ceva, când, deodată, am auzit glasul acela blând care mă salva mereu.

                 ” Lasă măi femeie fata în pace, că nu face nimic rău. Stă şi ea pe iarbă.”

                  Mustăcind, m-am aşezat la loc pe iarbă zâmbind, mulţumită că cineva acolo m-a scăpat iar de a intra în casă, unde era prea răcoare pentru ziua aceea superbă de vară. Bunicul ştia mereu ce-mi doresc şi ce trebuie să facă pentru ca eu să fiu mulţumită. Nu a aflat niciodată că visul meu cel mare era să ating cerul, dar sunt sigură că dacă i-aş fi spus ar fi zâmbit.

                   Am zăbovit acolo câteva minute, după care m-am decis că e momentul să ies la joacă. Nimeni nu mă mai scotea din drum să vin acasă nici măcar ca să mănânc, ci mă întorceam noaptea moartă de foame si obosită. Bunica mă aştepta mereu cu mâncarea caldă, spunându-mi blând că iar am stat prea mult afară la joacă şi am uitat să mai trec pe acasă. Eu o ascultam şi în acelaşi timp mâncam cu poftă, căci mare mai era foamea pe capul meu.

                  ”Gata, te-ai hotârât să vii acasă?” 

                  ” Hai măi bunicule că nu am stat chiar aşa de mult.”

          Bunicul începea să râdă, iar eu, bosumflată, mâncam mai departe. După ce isprăveam cu mâncatul, mergeam afară pentru a arunca o ultimă privire cerului. Stelele străluceau, iar luna le acompania cu lumina sa blândă. Îmi doream aşa de mult să ţin o stea în mână... Bunica mă chema în casă, căci era prea târziu, iar eu, înainte de culcare mergeam în camera bunicului, îl sărutam pe obraz şi îi spuneam veselă: ”Noapte bună, bunicule!”, iar el îmi răspundea la fel...