© File din jurnal.

Bună şi vouă cei care o să citiţi postarea asta.
Citeam chiar în dimineaţa asta filele din jurnalul meu şi îmi aduceam aminte cum era demult. Am scris o mulţime de lucruri bune sau rele, amintiri frumoase sau urâte, ganduri pierdute în nişte foi albe.
Încercam să-mi dau seama de ce nimic din ceea ce-am scris acolo nu mai are nicio valoare acum. Cineva important mi-a spus ca şi-ar fi dorit sa citească jurnalul meu pentru a mai schimba ceva. Sentimentele mele de atunci sunt aşternute in nişte hârtii şi nimic din ce era demult nu mai e acum.
Nu vreau să filozofez fiindcă mai mult o să încep să aberez, dar mi-e dor de vremurile din jurnalul meu, chiar dacă nu au fost toate bune.
Vedeam când eram mai mică un desen animat cu o fată care a intrat in jurnalul propriu şi s-a întors la momentele alea. Nu mai ştiu cum se numea filmul şi nici nu vreau sa îmi amintesc. O întâmplare asemănătoare s-a petrecut şi într-un film Harry Potter.
Revenind la vorbele pe care vroiam iniţial să le spun, mi-ar placea să mai retrăiesc măcar pentru o secundă ceea ce demult vroiam să nu mai existe. Jurnalul ăla păstrează cu el lacrimi, zâmbete şi multe alte stări ale mele. Poate ar trebui să îi dau foc, sau poate nu.
Ştiţi ce-ar fi interesant? Ca un om să fie un jurnal. Să îi poţi spune orice şi să fii sigur că ce ai dezvăluit va rămâne ascuns. Dacă lucrurile ar fi fost aşa, atunci nu ar mai fi existat caiete, agende şi altele în care să iţi scrii gândurile.
O să fiu sinceră, nu ştiu nici în momentul ăsta de ce scriu un asemenea post. Nu am nicio intenţie de a atrage mii de vizitatori care să îmi citească postările şi să le comenteze. Tot ce sper eu e ca macăr o persoană din cei care işi vor pierde câteva minute din viaţă să citească asta, să simtă acelaşi lucru pe care îl simt eu acum.
Şi anume faptul că amintirile sunt mai dureroase decât par...