©"Cele doua cuvinte." [Variantă personală.]

   Eşti bărbat. Adevărat, chiar nu eşti complicat. Eşti relativ simplu... Ce ai în inimă ai şi în minte. Spui deschis tot ce gândeşti, mai puţin când vine vorba de cele două cuvinte [ale naibii cuvinte!] . Aha! Cuvintele alea două pe care aş vrea să le aud întruna EU [şi ce dacă?] . Însă dacă nu mi le spui nu înseamnă că nu... [da da da...] că nu...:) .
   Şi să ştiu că TU , TU încerci da` nu prea reuşeşti [poor boy T_T]. Crezi că nu-i specific bărbatesc [discriminare! hou!!] Totuşi, [deci există un ”totuşi”] o să-ncerci să îmi şopteşti : mă iub... [hai că n-a ieşit.] .
   Eşti bărbat! Nu eşti genetic structurat să spui aşa ceva... părerea ta [halal părere!] . Şi eşti convins [ferm convins!] că la fel s-a-ntâmplat şi cu ăia dinaintea ta... [cică] .
   Toţi strămoşii tăi au avut de vânat [nemâncaţii!!!] , de luptat [vai! ce curajoşi] , de inventat: roata şi becul şi televizorul şi geaca de piele cu ţinte [geniile astea!] . Pe scurt... nu le-a stat capul la cele două cuvinte [offff...] .
    Da` să ştiu că TU, TU încerci dar nu prea reuşeşti [O_O] . Crezi că nu-i specific bărbătesc [hai nu zău...]. Totuşi, o să-ncerci să îmi şopteşti [POŢI! POŢI!] : mă iub... [... O_O] .
    Şi nu-nţelegi de ce nu-ţi acord credit nici măcar cât unui câine care mă iubeşte chiar dacă nu-mi vorbeşte [ da` tu ce crezi? ce sunt eu aici? clarvăzătoare?] .
   Pe bune nu ştii ce vreau [dar nu e chiar atât de greu T_T] . E suficient să mă uit în ochii tăi [pe cuvântul tău!].
   Şi să ştiu că TUUUU, TUUU încerci dar nu prea reuşeşti [nici nu mă aşteptam la altceva] . Crezi că nu-i specific bărbătesc [mă abţin!] .
   1. Totuşi, o să-ncerci să îmi şopteşti : mă iub... [T_T măta!]
   2. Totuşi, o să-ncerci să îmi şopteşti : mă iub... BĂI CE GREU E! NU, CĂ POŢI! [Sper. O.O]
   3. Totuşi. o să-ncerci să îmi şopteşti : mă iubeşti! [wow! ai reuşit!!!!]




  

©Dulce nebunie a primăverii.

  Mai sunt cateva zile din luna martie. Asa se termina o alta luna din care n-am priceput nimic. Afara e urat. Ploua. Se opreste. Ploua din nou. Apare soarele. Iar ploua... Imagine de neinteles a primaverii care se lasa asteptata prea mult.
  Si totusi, cat de mult se aseamana haotica imagine a primaverii cu sufletul unei muritoare. Am stat de vorba cu ea azi-noapte si am intrebat-o ce simte cu adevarat. Dupa cateva minute bune de vorba nu am inteles decat ca e nebuna... Mi-a dovedit prin tot ce face si spune faptul ca nimic nu mai e aici pentru ea ca s-o multumeasca. A privit in urma, a plans, a tipat si apoi mi-a spus "Nu stiu...". Ma uitam la ea cu mila si ma gandeam "Cum sa nu stie? E viata ei...Trebuie sa stie." In timp ce eu gandeam rational si imi puneam mii si mii de intrebari care probabil daca i le-as fi spus pentru ea nu aveau nicio logica, fiinta se uita pierduta pe geam. Vedeam in ochii ei plansi cum durerea se prelingea usor pe obraji. Plangea si nu spunea nimic. Cu ce sa o ajut eu? Eram acolo, neputincioasa! Nu puteam decat sa o privesc. Si plangea...plangea in tacere, uitandu-se pe geam.
  Am lasat-o sa planga fara sa ii spun ceva si m-am gandit ca mai bine tac. Intrebarile mele o s-o raneasca si mai mult. Dintr-o data, se intoarce spre mine si imi spune cu o voce mai mult stinsa : "Stii cum e sa te pierzi singura in mainile nebuniei? Stii cum e sa simti cum cazi si nimeni nu sta acolo ca sa cazi in bratele cuiva? Stii cum e sa fii stransa in bratele neintelesului si sa te lupti mereu cu confuzia din suflet?" Nu stiam, bineinteles ca nu stiam. Pentru mine viata era alta...dar ea nu privea lucrurile asa cum le priveam eu.
  I-am spus ca poate primavara va veni pana la urma si o sa se simta mai bine. Mi-a raspuns direct ca aiurez. Am plecat capul rusinata. S-a apropiat de mine, mi-a ridicat capul si mi-a spus sa ma uit in ochii ei...Nu intelegeam de ce, insa am facut-o. Intrebarea imediata a fost "Vezi?". Nu stiam ce sa vad? Ce imi arata? "Nu..." "Uite-te mai atent atunci."
  Am privit-o in ochi cateva minute si in momentul in care lacrimile se formau in ochii ei am inteles ce vroia sa spuna. Nu am simtit durerea asa cum o simtea ea, dar atunci am realizat ce caut eu acolo si de ce trebuia sa fiu acolo. Am realizat cine sunt si cine e ea. Am inceput sa ma simt prost si sa ma indepartez incet de ea. Am iesit pe usa speriata, dar oriunde ma uitam o vedeam plangand...
  Ea era de fapt eu...eu pierduta undeva in timp...eu care nu mai sunt demult aici...Si totusi...de ce ma lupt cu "ea" in fiecare zi?
  "Asta e doar dulcea nebunie a primaverii..." mi-am spus. Apoi am cazut.

©Primăvara în tăcere.

 A venit primăvara. În sfărşit s-a hotărât să vină şi pe aici. Cu fiecare anotimp care trece si fiecare anotimp care vine, sunt din ce în ce mai melancolică.
  Primăvara este motiv de bucurie. Nu mai suntem nevoiţi să purtăm geci şi fulare sau să ne bată vântul rece al iernii în faţă.
  Iarna a plecat şi odată cu plecarea ei se simte un mare gol lăsat în urmă. Parcă s-a dus cu ceva ce trebuia să termin. Iarna fură câte un vis de la fiecare şi îi lasă cale liberă primăverii să îşi bată capul cu realizarea altor vise.
  Cineva îmi spunea acum câteva zile : ”Păi şi ce contează că e cald? Lucrurile astea nu sunt atât de importante.”. Doar în lucruri mărunte mai poţi găsi un strop de fericire. Dorinţele cele mari necesită timp şi multă muncă, dar bucuria de a simţi vântul cald sau de a privi cum natura se trezeşte, nu iţi ia decât câteva minute din viaţă. Sentimentul acela de ”bine” sau de ”fericire” inexplicabilă iţi curge prin vene, iar sângele îi face loc să treacă pentru ca acesta să ajungă acolo unde toate sunt ascunse: în inimă. Ajuns în inimă, aceasta se bucură de el şi se linişteşte. Nu-i mai trebuie nimic decât sentimentul acela.
  Primăvara nu are nevoie de prea multe cuvinte. Aş prefera să stau întinsă pe iarbă şi să privesc cerul, trimitându-i inimii acel sentiment din ce in ce mai mult. Să te simţi împăcat cu tine însuţi şi cu ceea ce eşti, să realizezi ca nu ai nimic decât natura din jur şi să iţi dai seama că eşti fericit pentru câteva momente este cel mai frumos lucru care ţi se poate întâmpla. Lasă cuvintele! Nu mai rosti niciun cuvânt! Acum ele sunt de prisos. Fiecare cuvânt pe care îl vei rosti îţi va aduce aminte doar de problemele tale de zi cu zi. Aruncă-le ”în mare” şi priveşte în jurul tău.
  N-ai nevoie de cuvinte ca să fii fericit. Nu te afunda în munca ta monotonă şi în stresul zilelor de azi. Doar priveşte în jur şi taci.
  Bucură-te în fiecare an de primăvară pentru că doar în acest anotimp superb îţi vei da seama ce vrei cu adevărat. Vara este etapa următoare care te va face să iţi pierzi capul în norişorii căldurii şi în focul aprins al pasiunii. Lasă-te aşadar purtat de primăvară într-o lume a sentimentelor numai a ta. Împărtăşeşte-o cu ceilalţi când te vei simţi pregătit, dar lasă totul deoparte doar cât să îi trimiţi inimii acel sentiment. Fă-o fericită şi ai grijă de ea căci numai aşa te vei simţi şi tu bine. N-o mai răni cu cuvinte. Alin-o cu sentimente. :)
  Şi dacă toamna sau iarna ţi-au furat ceva sau pe cineva drag, adu-ţi aminte ca doar moartea înseamna ”prea târziu”, restul e posibil oricând dacă asta îţi doreşti.

©Ultima greşeală.

  Eu te caut peste tot, dar tu nu mai eşti. Şi te văd în toate lucrurile din jurul meu. Şi nu înţeleg unde eşti. Da, încă mai greşesc.

   De când s-a terminat încerc să duc o viaţă normală, deşi câteodată tot la tine mă gândesc.
   Mă uit în urmă şi te văd acolo lipsit de mângâierea mea şi de braţele în care te primeam când erai trist. Acum nu mai ai nevoie de braţele mele, pentru că în sfârşit eşti bine.
   Nu mai există nimeni care să mi se cuibărească în braţe şi să-mi spună : ”Te iubesc.”. Acum ceva timp te-aş fi luat de acolo unde te-am lăsat, dar nu mai am puterea să mă ridic nici măcar pe mine. Da, încă mai greşesc.
    Ştii că am fost mereu aici pentru tine şi ştii că te-am iubit mereu cum poate nu o să mai iubesc niciodată.  Nu mai cer nimănui să mă mai primească lângă el. Locul meu era lângă tine..cel puţin aşa credeam.
    Lasă-mă să mă rănesc singură în continuare. Până la urmă o să-mi treacă. Lasă-mă să mă afund într-o mare de amintiri şi apoi să mă inec cu propriile-mi lacrimi. Lasă-mă să nu mai văd nimic în afară de ieri, azi şi demult.
Nu mă mai iubi şi nu mă mai răni. Caută acolo undeva pe cineva mai bun şi nu-mi spune ca nu există. Caut-o pentru că sigur te aşteaptă. Ea va fi acolo şi te va iubi, dar nu o va face mai mult decât am făcut-o eu.
     N-am cum să dau timpul înapoi pentru noi. Timpul ăla a îngheţat într-o zi de iarnă, iar acum primăvara e aici şi a avut grijă să ne îndepărteze de tot.
    Am plâns atât de mult încât acum îmi vine să ţip. Am ţipat atât de mult încât acum am nevoie de o îmbrăţisşare şi un ”Gata, linişteşte-te..”. Nu mai dau şi nu mai primesc iubire. N-o să mai plâng şi n-o să mai ţip.
     O iau de la capăt fără tine. Fă şi tu la fel.





Închei această postare prin a spune câteva lucruri pe care le puteţi lua cum vreţi, fie condiţii, fie doar rugăminţi: citiţi fără să vă puneţi prea multe întrebări şi simţiţi cuvintele mele cum puteţi. Nu vă cer a înţelege, vă cer doar să încercaţi să priviţi lucrurile măcar pe sfert cum le privesc eu.



Precizez că este ultima postare de acest gen. Ultima dată când voi mai arăta ce simt cu adevărat şi poate că din ce am scris voi cei care citiţi o să cunoaşteţi puţin din acea eu căreia îi pasă.



  

© Degeaba imi pasa mie daca nu-ti pasa tie!

  Mi s-a reprosat de multe ori ca fac pe indiferenta. Probabil ca singura mea problema este aceea ca nu stiu cum sa arat cat de mult imi pasa. Mi-am pus de multe ori intrebarea : ce pot sa fac sa ma schimb? Poate ca undeva acolo am gasit raspunsul dar nu stiu daca vreau sa ma schimb.
  Nu mai gasesc vreo esenta a vietii zilele astea. Sunt ca un robot : ma trezesc, mananc, invat, plec la liceu, vin, mananc, fac dus, intru pe mess, dorm. Si apoi din nou si din nou si nu se mai opreste.:| Merg pe principiul "asta e,viata merge inainte", dar imi pasa! Nu vreau sa mai arat cuiva ca-mi pasa, dar imi pasa. Sau poate nu-mi mai gasesc cuvintele sa arat ca-mi pasa.
  Demult, stiam sa zambesc si sa simt ca zambesc. Acum zambesc dar cu un zambet pierdut. Imi pasa! Imi pasa de fiecare persoana din viata mea care imi este prieten, coleg, amic, chiar si cunostinta indepartata. Imi pasa pana si de persoanele pe care nu le suport. Si-atunci, de ce "degeaba imi pasa mie daca nu-ti pasa tie?"?
  Au trecut doua luni dar inca imi pasa. Ceva rau s-a intamplat cu mine daca oamenii imi spun ca sunt indiferenta. N-am cerut nimanui sa ma inteleaga, ci doar sa incerce sa priveasca pe jumatate lucrurile cum le privesc eu. Cineva, a reusit pana la urma, dar s-a pierdut in timp.
  Nu scriu postul asta ca sa ma plang. Nu ma mai plang de nimic. Viata oricum e facuta sa fie un cacat. M-am plictisit sa ma tot gandesc la probleme. Stiu ca atunci cand voi avea 30 de ani, voi fi maritata si voi avea 2 plozi ma voi gandi ca toate astea au trecut si o sa incep sa rad de prostia mea.
  Dar, imi pasa de ce se intampla acum. Imi pasa de ai mei, imi pasa de Andreea, imi pasa de prietene, imi pasa de scoala, imi pasa de el, imi pasa de vreme, imi pasa ce film e in seara asta, imi pasa ca maine am test la chimie, imi pasa de tot.
   Andreea:" Tie iti pasa prea mult de cei din jurul tau si prea putin de tine." . Cat ador sa vorbesc cu fata asta. E cea mai buna prietena si singura care imi raspunde la 2 noaptea la telefon si ma asculta cum plang ca proasta. Imi pasa de ea si prietenia noastra!
  Imi pasa de toate persoanele cu care m-am imprietenit recent ca Lori, Sebi, Radu. Imi pasa de prietenii vechi. Si imi pasa de ceva ce s-a terminat acum doua luni.
     Daca nu arat nu inseamna ca nu-mi pasa. Va rog, intelegeti asta!