©Dulce nebunie a primăverii.

  Mai sunt cateva zile din luna martie. Asa se termina o alta luna din care n-am priceput nimic. Afara e urat. Ploua. Se opreste. Ploua din nou. Apare soarele. Iar ploua... Imagine de neinteles a primaverii care se lasa asteptata prea mult.
  Si totusi, cat de mult se aseamana haotica imagine a primaverii cu sufletul unei muritoare. Am stat de vorba cu ea azi-noapte si am intrebat-o ce simte cu adevarat. Dupa cateva minute bune de vorba nu am inteles decat ca e nebuna... Mi-a dovedit prin tot ce face si spune faptul ca nimic nu mai e aici pentru ea ca s-o multumeasca. A privit in urma, a plans, a tipat si apoi mi-a spus "Nu stiu...". Ma uitam la ea cu mila si ma gandeam "Cum sa nu stie? E viata ei...Trebuie sa stie." In timp ce eu gandeam rational si imi puneam mii si mii de intrebari care probabil daca i le-as fi spus pentru ea nu aveau nicio logica, fiinta se uita pierduta pe geam. Vedeam in ochii ei plansi cum durerea se prelingea usor pe obraji. Plangea si nu spunea nimic. Cu ce sa o ajut eu? Eram acolo, neputincioasa! Nu puteam decat sa o privesc. Si plangea...plangea in tacere, uitandu-se pe geam.
  Am lasat-o sa planga fara sa ii spun ceva si m-am gandit ca mai bine tac. Intrebarile mele o s-o raneasca si mai mult. Dintr-o data, se intoarce spre mine si imi spune cu o voce mai mult stinsa : "Stii cum e sa te pierzi singura in mainile nebuniei? Stii cum e sa simti cum cazi si nimeni nu sta acolo ca sa cazi in bratele cuiva? Stii cum e sa fii stransa in bratele neintelesului si sa te lupti mereu cu confuzia din suflet?" Nu stiam, bineinteles ca nu stiam. Pentru mine viata era alta...dar ea nu privea lucrurile asa cum le priveam eu.
  I-am spus ca poate primavara va veni pana la urma si o sa se simta mai bine. Mi-a raspuns direct ca aiurez. Am plecat capul rusinata. S-a apropiat de mine, mi-a ridicat capul si mi-a spus sa ma uit in ochii ei...Nu intelegeam de ce, insa am facut-o. Intrebarea imediata a fost "Vezi?". Nu stiam ce sa vad? Ce imi arata? "Nu..." "Uite-te mai atent atunci."
  Am privit-o in ochi cateva minute si in momentul in care lacrimile se formau in ochii ei am inteles ce vroia sa spuna. Nu am simtit durerea asa cum o simtea ea, dar atunci am realizat ce caut eu acolo si de ce trebuia sa fiu acolo. Am realizat cine sunt si cine e ea. Am inceput sa ma simt prost si sa ma indepartez incet de ea. Am iesit pe usa speriata, dar oriunde ma uitam o vedeam plangand...
  Ea era de fapt eu...eu pierduta undeva in timp...eu care nu mai sunt demult aici...Si totusi...de ce ma lupt cu "ea" in fiecare zi?
  "Asta e doar dulcea nebunie a primaverii..." mi-am spus. Apoi am cazut.