22, mâine 23, poimâine 24. Şi tot aşa până ajungem la sfârşit. Se văd luminile oraşului şi parcă nu se vede nimic. Se aude muzica din căşti, dar tot nu înţeleg nimic din ce ascult. Nu-i nimic, e prea linişte în mine să stric tăcerea. Străzi, oameni, lumini. Mereu,din nou. Nimic schimbat. Parcă plouă, parcă totuşi nu-mi pasă.
Parcurg drumul ăsta mereu şi niciodată nu simt prima staţie. Mă lovesc de privirile oamenilor care se uită nepăsători la mine, le răspund cu aceeaşi indiferenţă, mă aşez sau rămân în picioare si hopa...gata prima staţie. Îmi propun mereu să fiu atentă, dar întotdeauna uit.Îmi lipesc nasul de geamul rece şi suflu uşor. Desenez la întâmplare o inimă, după care o şterg rapid. Muzica încă urlă, nu mai aud. Oraşul se pregăteşte pentru Decembrie, eu mă pregătesc pentru cartea pe care o voi găsi acasă pe pat.
A doua staţie: un tip cu ochii verzi se urcă agitat. Autobuzul porneşte, el se împiedică, eu zâmbesc. Pare destul de revoltat pentru neatenţia de mai devreme. Mă întorc la geamul meu rece. E momentul să schimb melodia...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu