Sunt un simplu element al naturii, un simplu muritor, nimic. E greu să cred că pot să cred cu adevărat în ceva, dar ştiu că totuşi, cred în ceea ce văd. În ceea ce mă cuprinde cu totul, în ceea ce pierd prin furtuna de sentimente şi păreri.
Şi cu toate astea încă mai respir, şi încă nu m-am sufocat de tot în ceaţa care insistă să-mi provoace confuzii mari, confuzii din care nu mai pot ieşi. Dar, cu toate astea, încă nu mi s-a întunecat de tot privirea şi încă mai văd, căci simt că nu mai pot rămâne oarbă în faţa mării, aşa cum inima-mi era obişnuită.Câteodată parcă aş mai vrea să aud un cuvânt-două, dar tot ce aud este un strigăt nebun. Cuvintele se dezleagă, se amestecă şi dispar. Apoi e linişte şi iar aud un strigăt. Nu vreau să aflu de unde vine, ce vrea, ce face... Nu vreau să mai aud nimic în afară de cuvinte!
Îmi pierd timpul încercând să studiez evenimentele care mi se scurg printre degete şi brusc nu-mi mai pasă. Brusc m-am relaxat, deja sunt undeva departe.
Oraşul doarme, dar parcă l-aş trezi cu toate gândurile mele prosteşti. Şi totuşi mă abţin... Închid fereastra, e frig afară, acum e frig şi în cameră. Luna e tot acolo, oraşul e păzit. Mi-e somn. Adorm uşor cu pete pe cearceaf.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu