©Nimic.

        Şi nu mai simt nimic în afară de ceaţă, tu, eu...amalgam de sentimente. Nimic, niciunde, nici nu vreau. Nu-mi trebuie, nu ştiu, nu pot. E doar un vid al lumii de dinainte de acum şi după "acum" nu mai e nimic. Dar nu mă plâng, eu înapoi nu văd decât un negru care îmi întunecă privirea. Şi se amestecă cu pete de culoare albă, dar dintr-o dată totul devine roşu şi parcă...nimic. Constat profund că nebunia nu doare, doar mă seacă.
       La prima ninsoare o să ies afară să prind primul fulg de nea în palma mea. Vreau să mai simt ceva, până şi gheaţa îmi ajunge. Şi ştiu că o să ningă peste tot ce e acum şi peste tot ce a fost. Iar când totul va fi alb, eu tot împietrită voi rămâne. Dar nu mi-e teamă de nimicul ce mă aşteaptă, sunt doar o piatră. Vreau doar să ningă şi peste mine, să mă acopăr şi eu de alb şi de rece, să mai găsesc ultima rămăşiţă de om din mine. Dar nu e şi voi lăsa să ningă şi peste ea, să ningă şi peste pietre...