© Zâmbetul unei poezii

-jurnalul unei poete-

El nu voia să înţeleagă niciodată semnificaţia unei poezii, chiar dacă eu însămi scriam poezia respectivă. Obişnuia să stea pe fotoliul de lângă fereastră ore în şir, privindu-mă cum scriu poezii. Nu scotea niciun sunet, din când în când îi auzeam respiraţia uşor plictisită de monotonia camerei mele de lucru. Cu toate astea, nu mă deranja niciodată cât timp scriam. Nu-mi cerea nimic, nici măcăr un cuvânt nu încerca să mă facă să rostesc.

          Totuşi, aveam momente când tânjeam după o simplă remarcă răutacioasă cum numai el ştia să facă, dar nu primeam asta. În schimb mă loveam de zâmbetul lui cald, mai ales atunci când înjuram de nervi pentru că nu găseam rima potrivită, sau titlul nu îmi inspira nimic. Tocmai din acest motiv mă întrebam cum poate să stea atâtea ore fără să facă nimic, strâns legat de fotoliul lui preferat. I-am propus să plece în repetate rânduri. La un moment dat eu însămi l-am dat afară, căci deja mă deranja privirea lui. Mi-a zâmbit şi a plecat.

          Nu peste mult timp însă, s-a întors şi mi-a adus o carte cu poezii ale lui Nichita Stănescu. Mi-a sugerat să citesc mai multe poezii ale oamenilor de seamă dacă vreau cu adevărat să devin o poetă cunoscută. Luam sfatul lui ca pe un simplu joc, de multe ori cu îl priveam încruntată. Cât timp îmi explica ce  crede despre poeţii pe care de altfel nu i-a citit, îl analizam oarecum confuză, neştiind ce să mai cred despre el. La început mă minţeam că îl iubesc, apoi l-am minţit pe el că îl iubesc, după care am ajuns să îl iubesc cu adevărat.

          Poeziile mele, însă, nu aveau tema iubirii, căci eu nu suportam lucrurile „siropoase”. El, pe de altă parte, iubea să iubească. Eu scriam despre societate, aprindeam versuri pe hârtie despre ţară şi patriotism, şi visam să devin într-o zi precum e Eminescu în zilele noastre de iubit. El mereu avea grijă să-mi amintească faptul că Eminescu a fost un romantic, iar poeziile mele nu au nimic din romantismul unui poet din această categorie, deci, după părerea lui, ar fi trebuit să-mi îndrept atenţia către un alt poet, mai apropiat de gusturile mele.

          „- Ce ştii tu despre poezii? Ţie nu îţi plac!” îi răspundeam argumentelor cât se poate de arţăgoasă.

          „- Ştiu într-atât de multe încât să ajung la concluzia că poezia romantică e mult prea frumoasă, în comparaţie cu mica ta creaţie de moment.” îmi răspundea el întotdeauna cu zâmbetul pe buze.

          Mă supăram, plecam, trânteam uşa, aveam grijă să mă încui în cameră şi să scriu poezii. Aveam desigur în mine o imensă dorinţă de a compune ceva romantic, conform celor spuse de el, dar eram conştientă că scriu numai baliverne dacă mă încăpăţânez să creez aşa ceva.

          Multă vreme m-am purtat ca un copil cu el, pentru că „mă temeam că n-am să-l mai văd uneori”. Aşa că preferam să îl ţin mereu ocupat cu persoana mea. Voiam să-l ştiu preocupat de mine, de tot ce însemn eu şi numai eu, aşa că îi dădeam mereu să citească poezii pe care el încerca ore în şir să le interpreteze. Niciodată nu reuşea să mă convingă cu explicaţiile pe care mi le acorda, dar înăuntrul meu ştiam că îmi pasă prea puţin de asta şi prea mult  de el.

          Prima mea poezie de dragoste a avut grijă să o inrămeze. Mi-a luat ceva să compun o asemenea poezie, dar până şi eu am ajuns să mă mândresc cu ea. Am pierdut-o în furtuna tristeţii mele, insă am reuşit în cele din urmă să găsesc un singur vers pe care l-am decupat şi l-am pus lângă tabloul lui: „Azi, cu tine vreau să respir...” .

          Era iarnă când am încetat să mai scriu poezii. După trei veri pline de versuri am încetat să mai simt. Tragedia mi l-a luat, odată cu puterea de a mai ţine stiloul în mână. Am pus deoparte volumele de poezii, am aruncat cerneala, am şters o mare parte din mine. Fotoliul însă, l-am lăsat acolo, la fel de rupt şi de bătrân, şi i-am dat sarcina să păstreze mereu vie amintirea lui. Din el am luat totul: i-am păstrat trupul într-un tablou, inima în toate volumele de poezii, iar zâmbetul l-am împachetat şi l-am luat cu mine în suflet.

          Din când în când îi mai compun câte un vers pe care i-l trimit cu drag. Astăzi am reuşit să-i scriu o strofă:

          „Tânjesc după un pic de soare

            Să ajungă să mă mângâie puţin pe la picioare,

            Iubesc cu patimă şi dor, şi nostalgie

            Tot ce demult avea să-nsemne pură veselie...”

          Am realizat că el însuşi era o poezie, purta înăuntrul inimii milioane de cuvinte care alcătuiau versuri grele, vărsa peste mine rime de neînchipuit prin simplele priviri, şi mă iubea aşa cum numai poezia înţelege şi simte iubirea. Într-un final am înţeles că el a fost mereu poezia mea.

© Un cântec de vise

     Visez la un munte de fericire făcut din ciocolată şi vanilie. Visez la un cer albastru cu nori în formă de fulgi de nea. Visez la un oraş în noapte cu străzi aglomerate, magazine deschise până târziu şi oameni zgomotoşi.

Şi mai ştii la ce visez? Visez la "tine" ca la o fiinţă, efemeră ca toate celelalte, dar care să rămână pentru totdeauna aici înăuntrul celei pe care noi oamenii o numim inimă. Ca un tatuaj imprimat care nu se va şterge niciodată. Şi ca orice tatuaj, ştiu că o să mă doară până se desenează întru totul.
      Şi atunci când timpul va fi scurs între noi, aş vrea să iei clepsidra şi să o întorci de un infinit de ori. Dar dacă totuşi pleci, muntele meu de fericire se va topi, cerul meu albastru îşi va pierde norii, iar oraşul meu plin de viaţă va păli uşor. Şi toate astea se vor întâmpla rapid şi vor dura cam o eternitate pentru mine şi o secundă pentru ceilalţi. Dar nu-i nimic totuşi, căci îmi voi căuta un alt munte, de data asta plin de vată de zahăr, îmi voi însuşi un ocean imens şi voi găsi o capitală zgomotoasă.
        E realitatea mea, cea în care nu-mi pasă când vii şi când pleci "tu". E bine fără "tine", e bine şi cu "tine", căci munţii mei nu se vor termina niciodată. Ei sunt aici mereu, plini de ciocolată, vanilie sau vată de zahăr . Se unesc într-un infinit de fericire, tot numai pentru mine. Cerul şi oceanul meu "tu" nu mi le poţi lua, nu poţi ajunge aşa de sus şi te îneci de fiecare dată când vrei să înoţi mai departe. "Tu" nu poţi să traversezi oceanul, nu vrei, nu ai putere, mereu renunţi. Cât despre oraş, o să privesc mereu cum oamenii-şi găsesc în noapte iubiri pe care apoi le uită, cum dansul îi cuprinde pe toţi şi se lasă duşi de val în braţele pasiunii, pasiune coordonată de un saxofon care se aude pe fundal.
       Şi sub sunetul acelui saxofon înfometat de iubire, două suflete se iubesc la marginea unui ocean plin de valuri, care îi privesc geloşi până când se "sparg" în sute de particule. Şi "tu", eşti prea viclean să recunoşti că nu ai vrea să strici decorul, pentru că nu găseşti fericire aşa cum vrei "tu", aşa că ai decis să aduci ploaie asupra oraşului meu. Şi plin de amărăciune îţi laşi pe plajă acel "tu", cel care iubea sub sunetul suav al saxofonului. Dar după ploaia "ta" mereu se arată frumoasă şi mândră luna mea, cea care veghează asupra sufletului "tău", acel suflet care încă iubeşte pe marginea oceanului un alt suflet însetat după "tine".
       Visez că o să renunţi la "tine" cel care nu vrea să recunoască, cel care distruge şi vei aduce înaintea "ta" acel "tu" plin de iubire, cel coordonat de sunetul saxofonului din sufletul "tău"; şi poate te vei lăsa cuprins de buzele roşii ale sufletului pe care îl doreşti cu atâta nerăbdare în braţele "tale". Visez să găseşti un munte de fericire şi nu-i mai dai drumul niciodată; visez să te pierzi într-un oraş aglomerat împreună cu sufletul pe care îl vei iubi şi  mai presus de toate, visez cu toată fiinţa mea la fel de efemeră ca şi a ta, să nu te mai îneci când vrei să ajungi dincolo de ocean.
    Dar cu toate astea, visez la "tine" ca la o amintire pierdută într-un sunet de saxofon. Şi încă visez să nu îmi doresc acea fiinţă efemeră numită "tu".

© Anatomie de gânduri

        1, 2, 3... Să plecăm.
        1, 2, 3... Să rămânem.
    Şi la 4 suntem tot aici, plecaţi însă demult.  Vin de toate din toate părţile. E o noapte lungă pentru amândoi. Să zicem că mi-a ajuns pentru azi şi voi pune capul pe pernă, apoi o să adorm. Promit că mâine voi fi tot aici.
    La 5 ne trezim arşi de sentimente, dar ne liniştim după duşul rece de amintiri. Eu ţip la tine, tu taci. M-am plictisit. Sunt sigură că auzi, sunt sigură că nu dormi, nu ai cum să adormi în ploaia mea de urlete. Dar când mă plictisesc, revii. Mulţumesc, acum mi-e mie somn.
    La 6 deschid ochii spre peisajul din jurul meu. Văd ochi verzi, albaştrii. Văd lumini şi aud glasuri spunându-mi să mă trezesc din reverie. Dar reveria mea e prea adâncă, prea bine închegată. E ca un monstru care nu mă lasă să scap, e ca un demon obsedat de mine şi parcă devin şi eu obsedată de el.
    La 7 e deja confuzia. Unde să mă uit mai întâi? La mine, la tine sau la toţi? Se simte o uşoară depărtare de realitate, dar e ca un leşin provocat de sentimente. Nu îmi pasă.
     La 8 mă ascund în spatele propriilor ochi aşteptând cuminte. E ciudat cum pot să vorbesc dintr-o clipire şi cum pot să alerg atunci când îi închid. Nu sunt tristă, nu sunt supărată, doar sunt. Când mă întreb cum sunt, ştiu că mă bucur că sunt aici acum, aşa cum pot să fiu.
     La 9 descopăr o nouă teorie despre viaţa cu mine. Nu e aşa de greu să trăiesc cu mine în acelaşi corp, dar totuşi sunt egoistă şi m-am săturat să împart cu mine acelaşi suflet. Vreau să îl ţin doar pentru mine azi, mâine, poimâine, să fie doar al meu.
      Şi acum, când am ajuns la 10 ştiu că e bine. E mai bine decât binele însuşi. Vreau totuşi să mă întorc la 5, acolo unde te găsesc şi unde te-am lăsat. Nu am obosit, sunt plină de energie. Am un demon obsedat în mine.

© Infinit de emoţii

       Se vede o urmă de soare pe obrazul meu ars de valuri. Se simte dorul verii şi nevoia de căldură. Nu ştiu de ce nu mă pot trezi din visele repetate ale nopţii. Am o mie de gânduri nebune, de ducă, de stat, de dor şi pace.
       Ce-am făcut? Nu-mi amintesc prea bine, parcă încercam să fiu eu. De ce? Cred că nevoia de mine era mai mare decât ştiam. Mă gândeam că aş putea să fiu eu până la sfârşitul timpului şi o secundă după ce se termină. Dar poate gândesc prea mult.
        Ce fac? Văd că mă pierd în multe zile lungi şi grele de iarnă. Simt cum devin un infinit de emoţii diferite, grele, simple, le am şi mă ameţesc. Sunt ameţită şi confuză şi totuşi sunt bine. Aş vrea să mă opresc aici unde sunt acum, să pun pauză timpului şi să dorm o lună şi o secundă.
        Ce voi face? Voi respira. Voi continua să dorm şi să visez, voi continua să alerg prin emoţii şi gânduri până voi seca. Nu-mi e teamă de mine, mi-e teamă de ce pot face. Mi-e teamă de vorbele mele şi de mintea mea, dar cel mai teamă mi-e de ce va face inima mea.
         Şi când va veni timpul mă voi îmbrăţişa cu mine însămi, ne vom împăca şi vom pleca departe. Mâine n-o să moară niciodată, azi e muritor. Iar eu am nevoie de două secunde doar pentru a putea omorî ziua de azi pentru un veac şi nicio secundă.

© E doar ianuarie

       E ianuarie. Trec zilele destul de uşor. Se scurge timpul aşa cum se scurg şi momentele din viaţă. Câteodată ne uităm înapoi şi ne întrebăm când s-a întâmplat să se termine ce trăiam demult. Sunt clipe când nu mai suntem conştienţi de faptul că orele trec, dar nu e atât de important să ţii socoteală ceasului.
       E ciudat. Nu-mi mai amintesc mare lucru de demult. Văd doar un amalgam de imagini, toate se mişcă cu o viteză surprinzătoare prin faţa ochilor mei. Mă întreb când am ajuns să fiu cum sunt şi când am uitat să mai fiu cum eram. Dar nu prea reuşesc să găsesc vreun răspuns la întrebarea asta. Poate nici nu mă străduiesc prea mult.
      E atât de iarnă. E frig şi câteodată chiar trist afară. Mai ninge din când în când, dar parcă totul e mort. Dar ştiu că dacă totul ar fi mort, atunci până şi moartea în sine ar fi plictisitoare.
      E doar ianuarie...

© După mâine urmează mâine

          Noapte. Cer senin, stele, lumini... e 3 dimineaţa şi totuşi nu mi-e somn. Adevărata dimineaţă e însă departe. La etajul 8 al blocului din faţă se mai vede o lumină slabă, singura de altfel din toată clădirea. Altcineva care mai pierde vremea...

        Îmi vin în minte imagini de demult, mă gândesc la multe şi parcă nu m-aş gândi la nimic de fapt. E linişte totală, nimeni nu spune nimic, nimic nu se întâmplă. Mă las uşor pe spate şi închid ochii. Văd un soare cald al unei dimineţi de vară, aud oamenii grăbiţi, maşinile nervoase şi simt o adiere palidă a vântului. Undeva în depărtare o fată stă întinsă pe iarbă şi priveşte cerul. Are doar o carte lângă ea şi un pix cu care desenează castele în aer. Lasă pixul pe jos şi întinde mâinile spre cer, le priveşte în fundalul albastru, apoi zâmbeşte. Pare fericită, pare liniştită şi calmă. Se întinde în iarbă parcă ar fi într-un pat moale şi pufos, după care se întoarce pe o parte şi începe să se joace cu firele de iarbă. Se lasă înapoi pe spate, îşi pune mâinile sub cap şi adoarme...
           Deschid ochii şi privesc în cameră. Totul e la fel de liniştit, nimic nu s-a întâmplat. Mă uit în calendar şi văd că a venit decembrie. E un decembrie închis, e un început ciudat, e o noapte prea calmă.O lungă poveste îmi trece prin faţă, şi nu se grăbeşte şi nu se termină. Revine, se roteşte, se loveşte. E un chip ce-mi macină privirea şi am un trup ce se cutremură în faţa lui. Îmi repet ideea de "decembrie" parcă nu aş fi înteles-o de prima dată. E decembrie afară, e decembrie în mine, a fost decembrie în noi.
           Minutele trec..tic, tac. Ceasul e singurul care se vorbeşte în toată încăperea asta banală. Mă pierd într-un normal neobişnuit de calm şi de patetic şi voi rămâne aşa până când adevărata dimineaţă va veni. Sunt obosită să alerg într-un infinit de imagini, chiar dacă în realitate nu-mi mişc decât pleoapele cu greutate.
            Nu văd luna pe nicăieri. Dacă ar fi în faţa ferestrei mele aş putea să-i spun că am obosit, dar cum nu e, mă mulţumesc să mai iau o gură din paharul de apă de pe birou. Oftez, dar nu de tristeţe cât pot să oftez de plictiseală. E o plictiseală cruntă în sufletul meu.
           Tot aud vocile celorlalţi spunând "mâine" şi mâ întreb ce au toţi cu acest "mâine" . După mâine vine mâine, apoi mâine şi o ţinem într-o mâine continuă. Azi s-a dus, mâine se duce, se duc zilele la fel ca minutele ceasului din faţa mea, aşa cum s-au dus si cei 2012 ani şi cum se vor mai duce şi cei ce vor urma. Căci după mâine, e un alt stupid şi patetic mâine.
           

© Sentimente

        Nu e nimic în neregulă cu sentimentele noastre. Suntem oameni, deci simţim orice. Simţim atingerea celui drag, simţim mâna caldă a tatălui, simţim adierea plăpândă a vântului, simţim mirosul de cozonac, simţim durere, lacrimi...

         Iubim. Şi nu-i nimic în neregulă cu asta. Toţi vrem să iubim şi toţi o facem într-un final. Suntem fixaţi pe sentimentele noastre care nu ne dau pace, dar nu-i nimic căci suntem oameni. Şi ce e omul de fapt dacă nu un amalgam de imagini desprinse din filele poveştii lui? Şi în povestea lui a simţit că simte şi după a început totul.
          Omul naşte om. Avem nevoie de un singur sentiment din care putem planta altele. Şi brusc ne trezim cu sentimente peste sentimente pe care parcă nu mai ştim să le controlăm. Nu putem controla sentimentele cuiva, dar ştim că le putem influenţa emoţiile. Şi parcă ne dorim din ce în ce mai mult să-i facem să simtă...să-i facem să ne simtă.
          Suntem oameni, suntem creaţi din imagini, unele vechi, altele noi. Avem în noi puterea de-a simţi şi când o facem suntem fericiţi. Putem minţi că nimic nu mai există, dar totuşi ştim că există ceea ce vedem, ceea ce atingem, ceea ce avem. Chiar dacă ştim că nu avem nimic, avem totul pentru că suntem oameni şi oamenii cred că pot avea multe.

         Priveşte o fotografie. E un om. Are trecut, are culoare, are emoţii. A trăit, a simţit...

© Acelaşi drum

    Autobuz. Noiembrie. Frig şi ploaie.
         22, mâine 23, poimâine 24. Şi tot aşa până ajungem la sfârşit. Se văd luminile oraşului şi parcă nu se vede nimic. Se aude muzica din căşti, dar tot nu înţeleg nimic din ce ascult. Nu-i nimic, e prea linişte în mine să stric tăcerea. Străzi, oameni, lumini. Mereu,din nou. Nimic schimbat. Parcă plouă, parcă totuşi nu-mi pasă.  
          Parcurg drumul ăsta mereu şi niciodată nu simt prima staţie. Mă lovesc de privirile oamenilor care se uită nepăsători la mine, le răspund cu aceeaşi indiferenţă, mă aşez sau rămân în picioare si hopa...gata prima staţie. Îmi propun mereu să fiu atentă, dar întotdeauna uit.
         Îmi lipesc nasul de geamul rece şi suflu uşor. Desenez la întâmplare o inimă, după care o şterg rapid. Muzica încă urlă, nu mai aud.  Oraşul se pregăteşte pentru Decembrie, eu mă pregătesc pentru cartea pe care o voi găsi acasă pe pat.
        A doua staţie: un tip cu ochii verzi se urcă agitat. Autobuzul porneşte, el se împiedică, eu zâmbesc. Pare destul de revoltat pentru neatenţia de mai devreme. Mă întorc la geamul meu rece. E momentul să schimb melodia...
     
   

© Pete

       Atingeri în noapte, şoapte lăsate să curgă, mă pierd în minute, mă adâncesc în suflete. Stau şi privesc lumina lunii în răcoarea inimii. E un vast conţinut al demonilor şi îngerilor căzuţi pe umărul meu slab.
       Sunt un simplu element al naturii, un simplu muritor, nimic. E greu să cred că pot să cred cu adevărat în ceva, dar ştiu că totuşi, cred în ceea ce văd. În ceea ce mă cuprinde cu totul, în ceea ce pierd prin furtuna de sentimente şi păreri.
      Şi cu toate astea încă mai respir, şi încă nu m-am sufocat de tot în ceaţa care insistă să-mi provoace confuzii mari, confuzii din care nu mai pot ieşi. Dar, cu toate astea, încă nu mi s-a întunecat de tot privirea şi încă mai văd, căci simt că nu mai pot rămâne oarbă în  faţa mării, aşa cum inima-mi era obişnuită.
     Câteodată parcă aş mai vrea să aud un cuvânt-două, dar tot ce aud este un strigăt nebun. Cuvintele se dezleagă, se amestecă şi dispar. Apoi e linişte şi iar aud un strigăt. Nu vreau să aflu de unde vine, ce vrea, ce face... Nu vreau să mai aud nimic în afară de cuvinte!
     Îmi pierd timpul încercând să studiez evenimentele care mi se scurg printre degete şi brusc nu-mi mai pasă. Brusc m-am relaxat, deja sunt undeva departe.
      Oraşul doarme, dar parcă l-aş trezi cu toate gândurile mele prosteşti. Şi totuşi mă abţin... Închid fereastra, e frig afară, acum e frig şi în cameră. Luna e tot acolo, oraşul e păzit. Mi-e somn. Adorm uşor cu pete pe cearceaf.

©Oglindă

      Suntem bine. Suntem bine chiar dacă plouă sau nu. Suntem bine chiar dacă nu ne mai cunoaştem.
      Nu avem nimic şi totuşi parcă avem totul dintr-o dată. Să privim înapoi? Nu. E prea departe de noi. Şi mergem mai departe cu braţele deschise către nou şi cu sufletul închis. Mâine vom vedea acelaşi cer, dar alte stele. Şi ce dacă? Suntem bine.
       Şi mă uit la tine şi tu te uiţi la mine, dar e ciudat căci facem aceleaşi mişcări şi avem aceeaşi privire. Nu înţeleg totuşi de ce mă critici, căci ştiu că şi tu vrei acelaşi lucru ca şi mine într-un fel sau altul. Nu vreau să aud ce-mi spui cu ochii ăia plini de sentimente grele. Nu vreau să aud căci ştiu că te voi crede din nou şi după tine vine iar tristeţea. Iar noi ne-am propus să fim bine, dar tu nu te ţii de promisiune.
     Tu şi cu mine avem o luptă de dat pe care parcă n-o mai săvârşim. Dacă ţi-aş spune că vreau sa plec ştiu că ai veni după mine să mă torturezi cu tot ce ai mai bun, pentru că eu te-am crezut mereu şi eşti convinsă că o voi face din nou. Dar fug de tine şi nu îmi pare rău. Noi două trebuie să fim bine.
    Şi e ciudat, căci tu stai acolo tăcută şi totuşi explicând multe, iar eu mă simt de parcă aş fi vorbit un veac cu tine, iar tu nu ai înţeles nimic. Avem doar ziua de azi şi cele de mâine. Renunţă la lupta asta prostească şi lasă-mă în pace. Când te întorci, întoarce-te cu vorbe bune şi gânduri frumoase. Nu vreau să renunţ la tine cu tot ce am.
     Eşti partea frumoasă din mine, rămâi acolo, dar taci. Eşti doar cealaltă EU, dar acum nu mai eşti nimic în faţa mea.

©Nimic.

        Şi nu mai simt nimic în afară de ceaţă, tu, eu...amalgam de sentimente. Nimic, niciunde, nici nu vreau. Nu-mi trebuie, nu ştiu, nu pot. E doar un vid al lumii de dinainte de acum şi după "acum" nu mai e nimic. Dar nu mă plâng, eu înapoi nu văd decât un negru care îmi întunecă privirea. Şi se amestecă cu pete de culoare albă, dar dintr-o dată totul devine roşu şi parcă...nimic. Constat profund că nebunia nu doare, doar mă seacă.
       La prima ninsoare o să ies afară să prind primul fulg de nea în palma mea. Vreau să mai simt ceva, până şi gheaţa îmi ajunge. Şi ştiu că o să ningă peste tot ce e acum şi peste tot ce a fost. Iar când totul va fi alb, eu tot împietrită voi rămâne. Dar nu mi-e teamă de nimicul ce mă aşteaptă, sunt doar o piatră. Vreau doar să ningă şi peste mine, să mă acopăr şi eu de alb şi de rece, să mai găsesc ultima rămăşiţă de om din mine. Dar nu e şi voi lăsa să ningă şi peste ea, să ningă şi peste pietre...

© Adorable

 You never know when something little can make your life bigger.  <3

© Un ocean în flăcări

          Pot să zbor chiar dacă sunt om. Am primit aripi în momentul în care am deschis ochii spre lumea cuvântătoarelor şi braţele spre lumea necuvântătoarelor. Mi s-a spus mereu că pot ajunge unde vreau doar dacă încerc. Şi aşa am început să zbor prin gânduri. Am auzit o şoaptă care se chinuia să-mi dezvăluie secretul minunii zborului, dar nu am ascultat-o căci era îndepărtată şi se stingea uşor. Cu toate astea, eu pot să zbor. Am zburat de-o mie de ori peste oceane nemărginite, peste păduri infinite şi peste oameni pierduţi în reverie. Şi nu mi-e teamă să zbor, căci doar aşa mă înbrăţişez cu soarele şi dansez cu vântul.
          Pot să respir sub apă chiar dacă sunt om. Am învăţat să respir sub apă odată cu prima scufundare în oceanul gândurilor. Oh şi ce frumos e! E minunat să stai sub apă şi să înoţi dezbrăcat cu prima stea de pe ocean. Câteodată te sufoci, căci branhiile răbdării cedează sub presiunea ta, dar nu e greu să ieşi la suprafaţă. Nimic nu se compară cu coralii viselor şi fructele de mare ale marilor dorinţe. Şi mă scufund în fiecare zi în propriul meu ocean nemărginit, infinit şi paralel cu lumea noastră cea ştiută.
          Pot să merg prin foc chiar dacă sunt om. Nu mi-e frică de căldura inimii mele, căci odată aprinsă e imposibil să mai fie stinsă. Mă îmbrăţişez cu bătaile inflăcărate, dar pot să alerg prin miocard fără să-mi fie teamă de focul veşnic nestins al pasiunii. Din când în când câte un incendiu provoacă o durere aproape insuportabilă în tălpile mele, dar dintr-o dată o mare de lacrimi se revarsă asupra nenorocitului loc ars. Şi atunci inima se stinge, iar peste ceva vreme focul se reaprinde ca prin minune. Şi iarăşi alerg prin infinitul batăilor, prin imensitatea miocardului, până ajung acolo în centru şi adorm obosită.
           Mâine va fi o nouă zi în care pot să fac din nou ceea ce noi oamenii credem că nu putem, căci totul este infinit, iar noi suntem un ocean tulburat, un ocean care poate să ardă în cele mai fierbinţi flăcări...

© Pentru că e vară

     Şiiii a venit vara peste noi. Nimic nu se compară cu mirosul verii peste tot. Parcă îţi vine să te iei în braţe cu soarele şi să te urci pe o adiere care te poate duce departe.

    Cu toţii ne facem planuri chiar cu câteva luni înainte să vina vara, dar puţini dintre noi avem şi norocul să le ducem până la capăt. Unii vor la mare, alţii vor la munte, ceilalţi vor la ţară., "ăiălalţi" vor în ţări străine...Cert e că nu există specimen care să nu vrea să scape de mirosul de "oraş încins". Dacă am putea ne-am lua vara după noi până şi în februarie, dar nu avem decât 3 luni de vară, deci trebuie să profităm de ea.
     Nimic nu e trist la vară! Până şi atunci când plouă îţi vine să dansezi de fericire. Nu ai voie să fii trist vara! Nu ai voie să plângi. Nu ai voie să suferi. Dar, ai voie să te distrezi. Ai voie să sari, să alergi, să dansezi, să cânţi, să pleci departe singur sau cu prietenii, sau cu familia, sau cu pisica, sau cu oricine îţi doreşti tu. Ai voie să te urci pe un bloc şi să strigi : "E vară!". Da! Ai voie să te muţi la Constanţa pe parcursul verii. Poţi chiar să alergi de nebun singur pe plajă noaptea la ora 1:00. Poţi să faci baie dezbrăcat în mare şi poţi să strigi cât vrei.
      De ce? Pentru că e vară, şi eşti liber, şi vrei, şi ştii că vrei, şi pentru că "vara nu dormi"! :)

©Insanity

    The smell of your dreams is in my nose and I`m trying to get rid of it. The image of me and you together is still with me in every part of my body and I`am thinking of the infinity of our love.
    The eternity wants to take me away from you , but yet I won`t go. I want to light up the fire of the passion, I want to die in the arms of  the burning fire and then wake up and start all over again. It`s a crazyness in my body right now, because the sound of the silence makes me get insane. I will destroy every piece of the wind and I will fight against the clouds with my only finger.

     Give me your hand and we`ll sail into infinity of this universe. I am going to leave behind all the memories of our first fight, all the chances to get back to the real life. We are alone and we can`t escape from this nothing. My veins are full of your euphoria and your blood disappeared when you took the train to immensity.
I don`t want this moment to be over, because we`ll become sober when tomorrow of this tomorrow will come. Let me save the last seconds together and turn them into infinity.
     Nothing is above this night, nothing is above the stars and the rain. If you let go of my hand the night will explode into hundred pieces of lights...

 Never let go!

©Sfârşit de soare.

    Se mai văd şi ultimele raze ale soarelui pogorându-se asupra clădirilor înalte. O altă zi e pe cale să plece departe, pierdută-n văi şi munţi. Departe, acolo peste ocean se duce, căci şi alţii au nevoie de o poveste.
    Curând se va face noapte peste mine, peste tine, peste el şi peste ea, şi peste toţi şi toate...
    Parcă s-a mai răcorit de câteva minute şi parcă cerul suferă, căci se pierde într-o mulţime de culori. Noi suntem doar o parte din imensitatea în care ne-am pierdut încă de când am fost aduşi la viaţă. Şi oare cine ar fi crezut că ne vom întâlni pe-o stradă, într-o zi de vară, mai pe la amiază? Şi obişnuiam să ne ţinem de mână oriunde ne-am fi găsit, şi parcă inima-mi dădea motive să trăiesc acolo, doar eu şi tu, fără ei, fără ele...
     Dar parcă cerul s-a mai liniştit acum. Se pot vedea câteva raze ale unui soare aproape mort aşezate pe un copac din depărtare. Un simplu fior m-a trecut şi m-am cutremurat uşor. Acest lucru ţi-a distras atenţia şi acum mă priveşti în tăcere. Zâmbind îmi oferi jacheta ta, pe care încerc din răsputeri să o refuz, dar mă cuprinzi în braţe şi mă reduci la tăcere fără să-mi dau seama. Şi stăm aici, eu şi cu tine, tu şi cu mine...
       Au trecut vreo câteva minute, dar tu continui să mă îmbrăţişezi. Nu pot să mă mişc, căci mi-e teamă să nu pleci. Acum răcoarea a dispărut, iar ochii mei se închid uşor. Un zâmbet răsare de nicăieri pe chipul meu. Şi iată, ultima rază de soare care ne învăluie pe amândoi: unu, doi, trei...a dispărut. Cerul începe a se-ntuneca subit, iar tu mă strângi din ce în ce mai tare. Curând voi rămâne fără aer, dar e aşa în regulă, căci nu vreau să terminăm acest moment... Parcă totul se transformă în ceaţă, şi nu mai văd decât albastrul cerului venind spre noi. Noi doi şi un singur suflet rămas, căci eu am devenit tu, iar tu ai devenit eu.
        Deschid ochii, strânsoarea ta devine mai grea şi încep să respir apăsat. Privesc timid către cer şi văd prima stea apărută. E chiar în faţa noastră şi mă privesc în ea ca într-o oglindă: te văd acum aici, eşti lângă mine şi ştiu că te iubesc. Căci numai iubindu-te ajung să mă iubesc. Căci numai cerul ăsta de deasupra ştie cine suntem noi şi cine am fost.
                      E noapte acum şi parcă a început să plouă.

© Ahh! Hmm! But... And! No.

        Ahhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhh! My head! My heart! It`s snowing in my mind. Everything`s white. I think my brain wants to get a holiday. I was thinking to send him to Alaska. Perhaps he will have some good time there. There are so many thoughts going round and round my mind, feelings ready to explode, and friends leaving. Yes, my brain needs some time.
         Hmmmmmmmmmmmmmmmmmmm, I am going to drink a tea like a valuable British, or I will just keep relaxing like a true Romanian. "What are you doing?" my brain asks me. That`s a good question, but I think my answer is "I`m getting crazy." "But if you get crazy, that means I`ll be ill." . If this is the problem of my brain, then ok, I will get crazy soon.

       Buuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuut, it`s not raining right now. Why should I get crazy? I think it`s better to find another path to my heart, cuz it got tired of the tiring.
       Aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaand the bed looks good tonight. I would like to sleep for a month  with my sweet bear in my arms. In the morning the sun will take care of my dormant body. I won`t be hungry, nor thirsty, nor sad. I will be fine.
    Yes, my brain needs a holiday. He was talking bullshit until now.

©Abis

E noapte, dar nu mi-e somn

E zi, dar vreau să dorm.

Să mă trezesc dintr-un abis de gânduri ofilite la marginea unui râu mi-e mult prea greu.

Dar ştiu că acolo, pe strada plină cu rămăşiţe

Acolo, departe... eşti tu.

Şi parcă noaptea devine zi şi ziua se transformă într-un vampir însetat de zâmbete.

Dar, noi ne pierdem în mare la răsărit, sau la apus, sau câteodată la ambele.

Şi din nou e noapte, dar nu mi-e somn

Căci...

Va fi curând zi şi voi dori să dorm.

© A letter to my heart

         Hello there. :) I am sorry for waking you up. I was just passing by and I wondered whether I should or not tell you a story.
         I will start with the story of a little heart that I found on the road few days ago: One day, there was a little, poor and kind heart, who had always dreamt of a day when she will find her Prince Charming. Finally, that day came and the little heart felt so much happiness. She laughed, singed, and felt kind of a joy that she couldn`t explain. But, one day, this heart started to feel unhappy because she thought that her Prince Charming doesn`t love her anymore. Of course, that wasn`t true, but she cried and cried for a long time. She felt lonely and unhappy. Suddenly, all her paradise started to become a hell full of sadness and tears around. No more love, no more joy, everything disappeared.
              When I found her on the road she told me that she`s broken, but I felt kind of confused cuz I couldn`t understand the meaning of this word "broken". Then, she started to bleed so deep that I was really freaked out! She was crying and screaming, and finally she broke into a hundred of pieces. There were pieces all around me, and I was so scared that I couldn`t even say a single word.
               Then, I felt such a huge sadness inside me that I started to cry. That poor heart loved so much her Prince Charming and this love brought her to the death. Wasn`t she suppossed to live happy? Someone who loves so much have to be always loved!!!
              That`s why, my dear heart, I wanted to tell you this story. If you ever feel so sad don`t break into pieces, because you are a very important part of me. I would feel so lost and so bad, that I will cannot be able to support our body anymore. If someone hurts you just tell me and I will try as soon as possible to heal your wounds. You can`t suffer, I will never allow someone to make you break into pieces, cuz you are my little heart.

With love, your Brain.

© Coffee and sunshine

  Good morning! It`s 7 o`clock in the morning. I am watching the sky and listening to some old songs that I found in your car. You`re still sleeping, but don`t worry, I have the coffee and the music with me.
    Hmmm..it`s really a nice morning, and I have the feeling that I`m gonna have a special day. I don`t really care about the time that I will have to spend into a room, maybe working, or just fooling around, cuz now I`m here, drinking my cup of coffee while you are sleeping.
     I am wondering what are you dreaming of. I hope that nothing bothers your sleep , cuz you are really cute. A noise takes me out from my wonders. Someone hit the table, and that means that you woke up.
         Come here, sit down. I`m going to bring you a cup of coffee as bigger as mine. You know, sometimes nothing`s better than just your face in the morning, and your playful hair. It makes me smile and feel like I don`t need something else.
        Here`s your coffee. Enjoy your sunshine, dear love. :)