© Sentimente

        Nu e nimic în neregulă cu sentimentele noastre. Suntem oameni, deci simţim orice. Simţim atingerea celui drag, simţim mâna caldă a tatălui, simţim adierea plăpândă a vântului, simţim mirosul de cozonac, simţim durere, lacrimi...

         Iubim. Şi nu-i nimic în neregulă cu asta. Toţi vrem să iubim şi toţi o facem într-un final. Suntem fixaţi pe sentimentele noastre care nu ne dau pace, dar nu-i nimic căci suntem oameni. Şi ce e omul de fapt dacă nu un amalgam de imagini desprinse din filele poveştii lui? Şi în povestea lui a simţit că simte şi după a început totul.
          Omul naşte om. Avem nevoie de un singur sentiment din care putem planta altele. Şi brusc ne trezim cu sentimente peste sentimente pe care parcă nu mai ştim să le controlăm. Nu putem controla sentimentele cuiva, dar ştim că le putem influenţa emoţiile. Şi parcă ne dorim din ce în ce mai mult să-i facem să simtă...să-i facem să ne simtă.
          Suntem oameni, suntem creaţi din imagini, unele vechi, altele noi. Avem în noi puterea de-a simţi şi când o facem suntem fericiţi. Putem minţi că nimic nu mai există, dar totuşi ştim că există ceea ce vedem, ceea ce atingem, ceea ce avem. Chiar dacă ştim că nu avem nimic, avem totul pentru că suntem oameni şi oamenii cred că pot avea multe.

         Priveşte o fotografie. E un om. Are trecut, are culoare, are emoţii. A trăit, a simţit...

© Acelaşi drum

    Autobuz. Noiembrie. Frig şi ploaie.
         22, mâine 23, poimâine 24. Şi tot aşa până ajungem la sfârşit. Se văd luminile oraşului şi parcă nu se vede nimic. Se aude muzica din căşti, dar tot nu înţeleg nimic din ce ascult. Nu-i nimic, e prea linişte în mine să stric tăcerea. Străzi, oameni, lumini. Mereu,din nou. Nimic schimbat. Parcă plouă, parcă totuşi nu-mi pasă.  
          Parcurg drumul ăsta mereu şi niciodată nu simt prima staţie. Mă lovesc de privirile oamenilor care se uită nepăsători la mine, le răspund cu aceeaşi indiferenţă, mă aşez sau rămân în picioare si hopa...gata prima staţie. Îmi propun mereu să fiu atentă, dar întotdeauna uit.
         Îmi lipesc nasul de geamul rece şi suflu uşor. Desenez la întâmplare o inimă, după care o şterg rapid. Muzica încă urlă, nu mai aud.  Oraşul se pregăteşte pentru Decembrie, eu mă pregătesc pentru cartea pe care o voi găsi acasă pe pat.
        A doua staţie: un tip cu ochii verzi se urcă agitat. Autobuzul porneşte, el se împiedică, eu zâmbesc. Pare destul de revoltat pentru neatenţia de mai devreme. Mă întorc la geamul meu rece. E momentul să schimb melodia...
     
   

© Pete

       Atingeri în noapte, şoapte lăsate să curgă, mă pierd în minute, mă adâncesc în suflete. Stau şi privesc lumina lunii în răcoarea inimii. E un vast conţinut al demonilor şi îngerilor căzuţi pe umărul meu slab.
       Sunt un simplu element al naturii, un simplu muritor, nimic. E greu să cred că pot să cred cu adevărat în ceva, dar ştiu că totuşi, cred în ceea ce văd. În ceea ce mă cuprinde cu totul, în ceea ce pierd prin furtuna de sentimente şi păreri.
      Şi cu toate astea încă mai respir, şi încă nu m-am sufocat de tot în ceaţa care insistă să-mi provoace confuzii mari, confuzii din care nu mai pot ieşi. Dar, cu toate astea, încă nu mi s-a întunecat de tot privirea şi încă mai văd, căci simt că nu mai pot rămâne oarbă în  faţa mării, aşa cum inima-mi era obişnuită.
     Câteodată parcă aş mai vrea să aud un cuvânt-două, dar tot ce aud este un strigăt nebun. Cuvintele se dezleagă, se amestecă şi dispar. Apoi e linişte şi iar aud un strigăt. Nu vreau să aflu de unde vine, ce vrea, ce face... Nu vreau să mai aud nimic în afară de cuvinte!
     Îmi pierd timpul încercând să studiez evenimentele care mi se scurg printre degete şi brusc nu-mi mai pasă. Brusc m-am relaxat, deja sunt undeva departe.
      Oraşul doarme, dar parcă l-aş trezi cu toate gândurile mele prosteşti. Şi totuşi mă abţin... Închid fereastra, e frig afară, acum e frig şi în cameră. Luna e tot acolo, oraşul e păzit. Mi-e somn. Adorm uşor cu pete pe cearceaf.

©Oglindă

      Suntem bine. Suntem bine chiar dacă plouă sau nu. Suntem bine chiar dacă nu ne mai cunoaştem.
      Nu avem nimic şi totuşi parcă avem totul dintr-o dată. Să privim înapoi? Nu. E prea departe de noi. Şi mergem mai departe cu braţele deschise către nou şi cu sufletul închis. Mâine vom vedea acelaşi cer, dar alte stele. Şi ce dacă? Suntem bine.
       Şi mă uit la tine şi tu te uiţi la mine, dar e ciudat căci facem aceleaşi mişcări şi avem aceeaşi privire. Nu înţeleg totuşi de ce mă critici, căci ştiu că şi tu vrei acelaşi lucru ca şi mine într-un fel sau altul. Nu vreau să aud ce-mi spui cu ochii ăia plini de sentimente grele. Nu vreau să aud căci ştiu că te voi crede din nou şi după tine vine iar tristeţea. Iar noi ne-am propus să fim bine, dar tu nu te ţii de promisiune.
     Tu şi cu mine avem o luptă de dat pe care parcă n-o mai săvârşim. Dacă ţi-aş spune că vreau sa plec ştiu că ai veni după mine să mă torturezi cu tot ce ai mai bun, pentru că eu te-am crezut mereu şi eşti convinsă că o voi face din nou. Dar fug de tine şi nu îmi pare rău. Noi două trebuie să fim bine.
    Şi e ciudat, căci tu stai acolo tăcută şi totuşi explicând multe, iar eu mă simt de parcă aş fi vorbit un veac cu tine, iar tu nu ai înţeles nimic. Avem doar ziua de azi şi cele de mâine. Renunţă la lupta asta prostească şi lasă-mă în pace. Când te întorci, întoarce-te cu vorbe bune şi gânduri frumoase. Nu vreau să renunţ la tine cu tot ce am.
     Eşti partea frumoasă din mine, rămâi acolo, dar taci. Eşti doar cealaltă EU, dar acum nu mai eşti nimic în faţa mea.

©Nimic.

        Şi nu mai simt nimic în afară de ceaţă, tu, eu...amalgam de sentimente. Nimic, niciunde, nici nu vreau. Nu-mi trebuie, nu ştiu, nu pot. E doar un vid al lumii de dinainte de acum şi după "acum" nu mai e nimic. Dar nu mă plâng, eu înapoi nu văd decât un negru care îmi întunecă privirea. Şi se amestecă cu pete de culoare albă, dar dintr-o dată totul devine roşu şi parcă...nimic. Constat profund că nebunia nu doare, doar mă seacă.
       La prima ninsoare o să ies afară să prind primul fulg de nea în palma mea. Vreau să mai simt ceva, până şi gheaţa îmi ajunge. Şi ştiu că o să ningă peste tot ce e acum şi peste tot ce a fost. Iar când totul va fi alb, eu tot împietrită voi rămâne. Dar nu mi-e teamă de nimicul ce mă aşteaptă, sunt doar o piatră. Vreau doar să ningă şi peste mine, să mă acopăr şi eu de alb şi de rece, să mai găsesc ultima rămăşiţă de om din mine. Dar nu e şi voi lăsa să ningă şi peste ea, să ningă şi peste pietre...