Curând se va face noapte peste mine, peste tine, peste el şi peste ea, şi peste toţi şi toate...Parcă s-a mai răcorit de câteva minute şi parcă cerul suferă, căci se pierde într-o mulţime de culori. Noi suntem doar o parte din imensitatea în care ne-am pierdut încă de când am fost aduşi la viaţă. Şi oare cine ar fi crezut că ne vom întâlni pe-o stradă, într-o zi de vară, mai pe la amiază? Şi obişnuiam să ne ţinem de mână oriunde ne-am fi găsit, şi parcă inima-mi dădea motive să trăiesc acolo, doar eu şi tu, fără ei, fără ele...
Dar parcă cerul s-a mai liniştit acum. Se pot vedea câteva raze ale unui soare aproape mort aşezate pe un copac din depărtare. Un simplu fior m-a trecut şi m-am cutremurat uşor. Acest lucru ţi-a distras atenţia şi acum mă priveşti în tăcere. Zâmbind îmi oferi jacheta ta, pe care încerc din răsputeri să o refuz, dar mă cuprinzi în braţe şi mă reduci la tăcere fără să-mi dau seama. Şi stăm aici, eu şi cu tine, tu şi cu mine...
Au trecut vreo câteva minute, dar tu continui să mă îmbrăţişezi. Nu pot să mă mişc, căci mi-e teamă să nu pleci. Acum răcoarea a dispărut, iar ochii mei se închid uşor. Un zâmbet răsare de nicăieri pe chipul meu. Şi iată, ultima rază de soare care ne învăluie pe amândoi: unu, doi, trei...a dispărut. Cerul începe a se-ntuneca subit, iar tu mă strângi din ce în ce mai tare. Curând voi rămâne fără aer, dar e aşa în regulă, căci nu vreau să terminăm acest moment... Parcă totul se transformă în ceaţă, şi nu mai văd decât albastrul cerului venind spre noi. Noi doi şi un singur suflet rămas, căci eu am devenit tu, iar tu ai devenit eu.
Deschid ochii, strânsoarea ta devine mai grea şi încep să respir apăsat. Privesc timid către cer şi văd prima stea apărută. E chiar în faţa noastră şi mă privesc în ea ca într-o oglindă: te văd acum aici, eşti lângă mine şi ştiu că te iubesc. Căci numai iubindu-te ajung să mă iubesc. Căci numai cerul ăsta de deasupra ştie cine suntem noi şi cine am fost.
E noapte acum şi parcă a început să plouă.
