© Zâmbetul unei poezii

-jurnalul unei poete-

El nu voia să înţeleagă niciodată semnificaţia unei poezii, chiar dacă eu însămi scriam poezia respectivă. Obişnuia să stea pe fotoliul de lângă fereastră ore în şir, privindu-mă cum scriu poezii. Nu scotea niciun sunet, din când în când îi auzeam respiraţia uşor plictisită de monotonia camerei mele de lucru. Cu toate astea, nu mă deranja niciodată cât timp scriam. Nu-mi cerea nimic, nici măcăr un cuvânt nu încerca să mă facă să rostesc.

          Totuşi, aveam momente când tânjeam după o simplă remarcă răutacioasă cum numai el ştia să facă, dar nu primeam asta. În schimb mă loveam de zâmbetul lui cald, mai ales atunci când înjuram de nervi pentru că nu găseam rima potrivită, sau titlul nu îmi inspira nimic. Tocmai din acest motiv mă întrebam cum poate să stea atâtea ore fără să facă nimic, strâns legat de fotoliul lui preferat. I-am propus să plece în repetate rânduri. La un moment dat eu însămi l-am dat afară, căci deja mă deranja privirea lui. Mi-a zâmbit şi a plecat.

          Nu peste mult timp însă, s-a întors şi mi-a adus o carte cu poezii ale lui Nichita Stănescu. Mi-a sugerat să citesc mai multe poezii ale oamenilor de seamă dacă vreau cu adevărat să devin o poetă cunoscută. Luam sfatul lui ca pe un simplu joc, de multe ori cu îl priveam încruntată. Cât timp îmi explica ce  crede despre poeţii pe care de altfel nu i-a citit, îl analizam oarecum confuză, neştiind ce să mai cred despre el. La început mă minţeam că îl iubesc, apoi l-am minţit pe el că îl iubesc, după care am ajuns să îl iubesc cu adevărat.

          Poeziile mele, însă, nu aveau tema iubirii, căci eu nu suportam lucrurile „siropoase”. El, pe de altă parte, iubea să iubească. Eu scriam despre societate, aprindeam versuri pe hârtie despre ţară şi patriotism, şi visam să devin într-o zi precum e Eminescu în zilele noastre de iubit. El mereu avea grijă să-mi amintească faptul că Eminescu a fost un romantic, iar poeziile mele nu au nimic din romantismul unui poet din această categorie, deci, după părerea lui, ar fi trebuit să-mi îndrept atenţia către un alt poet, mai apropiat de gusturile mele.

          „- Ce ştii tu despre poezii? Ţie nu îţi plac!” îi răspundeam argumentelor cât se poate de arţăgoasă.

          „- Ştiu într-atât de multe încât să ajung la concluzia că poezia romantică e mult prea frumoasă, în comparaţie cu mica ta creaţie de moment.” îmi răspundea el întotdeauna cu zâmbetul pe buze.

          Mă supăram, plecam, trânteam uşa, aveam grijă să mă încui în cameră şi să scriu poezii. Aveam desigur în mine o imensă dorinţă de a compune ceva romantic, conform celor spuse de el, dar eram conştientă că scriu numai baliverne dacă mă încăpăţânez să creez aşa ceva.

          Multă vreme m-am purtat ca un copil cu el, pentru că „mă temeam că n-am să-l mai văd uneori”. Aşa că preferam să îl ţin mereu ocupat cu persoana mea. Voiam să-l ştiu preocupat de mine, de tot ce însemn eu şi numai eu, aşa că îi dădeam mereu să citească poezii pe care el încerca ore în şir să le interpreteze. Niciodată nu reuşea să mă convingă cu explicaţiile pe care mi le acorda, dar înăuntrul meu ştiam că îmi pasă prea puţin de asta şi prea mult  de el.

          Prima mea poezie de dragoste a avut grijă să o inrămeze. Mi-a luat ceva să compun o asemenea poezie, dar până şi eu am ajuns să mă mândresc cu ea. Am pierdut-o în furtuna tristeţii mele, insă am reuşit în cele din urmă să găsesc un singur vers pe care l-am decupat şi l-am pus lângă tabloul lui: „Azi, cu tine vreau să respir...” .

          Era iarnă când am încetat să mai scriu poezii. După trei veri pline de versuri am încetat să mai simt. Tragedia mi l-a luat, odată cu puterea de a mai ţine stiloul în mână. Am pus deoparte volumele de poezii, am aruncat cerneala, am şters o mare parte din mine. Fotoliul însă, l-am lăsat acolo, la fel de rupt şi de bătrân, şi i-am dat sarcina să păstreze mereu vie amintirea lui. Din el am luat totul: i-am păstrat trupul într-un tablou, inima în toate volumele de poezii, iar zâmbetul l-am împachetat şi l-am luat cu mine în suflet.

          Din când în când îi mai compun câte un vers pe care i-l trimit cu drag. Astăzi am reuşit să-i scriu o strofă:

          „Tânjesc după un pic de soare

            Să ajungă să mă mângâie puţin pe la picioare,

            Iubesc cu patimă şi dor, şi nostalgie

            Tot ce demult avea să-nsemne pură veselie...”

          Am realizat că el însuşi era o poezie, purta înăuntrul inimii milioane de cuvinte care alcătuiau versuri grele, vărsa peste mine rime de neînchipuit prin simplele priviri, şi mă iubea aşa cum numai poezia înţelege şi simte iubirea. Într-un final am înţeles că el a fost mereu poezia mea.

© Un cântec de vise

     Visez la un munte de fericire făcut din ciocolată şi vanilie. Visez la un cer albastru cu nori în formă de fulgi de nea. Visez la un oraş în noapte cu străzi aglomerate, magazine deschise până târziu şi oameni zgomotoşi.

Şi mai ştii la ce visez? Visez la "tine" ca la o fiinţă, efemeră ca toate celelalte, dar care să rămână pentru totdeauna aici înăuntrul celei pe care noi oamenii o numim inimă. Ca un tatuaj imprimat care nu se va şterge niciodată. Şi ca orice tatuaj, ştiu că o să mă doară până se desenează întru totul.
      Şi atunci când timpul va fi scurs între noi, aş vrea să iei clepsidra şi să o întorci de un infinit de ori. Dar dacă totuşi pleci, muntele meu de fericire se va topi, cerul meu albastru îşi va pierde norii, iar oraşul meu plin de viaţă va păli uşor. Şi toate astea se vor întâmpla rapid şi vor dura cam o eternitate pentru mine şi o secundă pentru ceilalţi. Dar nu-i nimic totuşi, căci îmi voi căuta un alt munte, de data asta plin de vată de zahăr, îmi voi însuşi un ocean imens şi voi găsi o capitală zgomotoasă.
        E realitatea mea, cea în care nu-mi pasă când vii şi când pleci "tu". E bine fără "tine", e bine şi cu "tine", căci munţii mei nu se vor termina niciodată. Ei sunt aici mereu, plini de ciocolată, vanilie sau vată de zahăr . Se unesc într-un infinit de fericire, tot numai pentru mine. Cerul şi oceanul meu "tu" nu mi le poţi lua, nu poţi ajunge aşa de sus şi te îneci de fiecare dată când vrei să înoţi mai departe. "Tu" nu poţi să traversezi oceanul, nu vrei, nu ai putere, mereu renunţi. Cât despre oraş, o să privesc mereu cum oamenii-şi găsesc în noapte iubiri pe care apoi le uită, cum dansul îi cuprinde pe toţi şi se lasă duşi de val în braţele pasiunii, pasiune coordonată de un saxofon care se aude pe fundal.
       Şi sub sunetul acelui saxofon înfometat de iubire, două suflete se iubesc la marginea unui ocean plin de valuri, care îi privesc geloşi până când se "sparg" în sute de particule. Şi "tu", eşti prea viclean să recunoşti că nu ai vrea să strici decorul, pentru că nu găseşti fericire aşa cum vrei "tu", aşa că ai decis să aduci ploaie asupra oraşului meu. Şi plin de amărăciune îţi laşi pe plajă acel "tu", cel care iubea sub sunetul suav al saxofonului. Dar după ploaia "ta" mereu se arată frumoasă şi mândră luna mea, cea care veghează asupra sufletului "tău", acel suflet care încă iubeşte pe marginea oceanului un alt suflet însetat după "tine".
       Visez că o să renunţi la "tine" cel care nu vrea să recunoască, cel care distruge şi vei aduce înaintea "ta" acel "tu" plin de iubire, cel coordonat de sunetul saxofonului din sufletul "tău"; şi poate te vei lăsa cuprins de buzele roşii ale sufletului pe care îl doreşti cu atâta nerăbdare în braţele "tale". Visez să găseşti un munte de fericire şi nu-i mai dai drumul niciodată; visez să te pierzi într-un oraş aglomerat împreună cu sufletul pe care îl vei iubi şi  mai presus de toate, visez cu toată fiinţa mea la fel de efemeră ca şi a ta, să nu te mai îneci când vrei să ajungi dincolo de ocean.
    Dar cu toate astea, visez la "tine" ca la o amintire pierdută într-un sunet de saxofon. Şi încă visez să nu îmi doresc acea fiinţă efemeră numită "tu".

© Anatomie de gânduri

        1, 2, 3... Să plecăm.
        1, 2, 3... Să rămânem.
    Şi la 4 suntem tot aici, plecaţi însă demult.  Vin de toate din toate părţile. E o noapte lungă pentru amândoi. Să zicem că mi-a ajuns pentru azi şi voi pune capul pe pernă, apoi o să adorm. Promit că mâine voi fi tot aici.
    La 5 ne trezim arşi de sentimente, dar ne liniştim după duşul rece de amintiri. Eu ţip la tine, tu taci. M-am plictisit. Sunt sigură că auzi, sunt sigură că nu dormi, nu ai cum să adormi în ploaia mea de urlete. Dar când mă plictisesc, revii. Mulţumesc, acum mi-e mie somn.
    La 6 deschid ochii spre peisajul din jurul meu. Văd ochi verzi, albaştrii. Văd lumini şi aud glasuri spunându-mi să mă trezesc din reverie. Dar reveria mea e prea adâncă, prea bine închegată. E ca un monstru care nu mă lasă să scap, e ca un demon obsedat de mine şi parcă devin şi eu obsedată de el.
    La 7 e deja confuzia. Unde să mă uit mai întâi? La mine, la tine sau la toţi? Se simte o uşoară depărtare de realitate, dar e ca un leşin provocat de sentimente. Nu îmi pasă.
     La 8 mă ascund în spatele propriilor ochi aşteptând cuminte. E ciudat cum pot să vorbesc dintr-o clipire şi cum pot să alerg atunci când îi închid. Nu sunt tristă, nu sunt supărată, doar sunt. Când mă întreb cum sunt, ştiu că mă bucur că sunt aici acum, aşa cum pot să fiu.
     La 9 descopăr o nouă teorie despre viaţa cu mine. Nu e aşa de greu să trăiesc cu mine în acelaşi corp, dar totuşi sunt egoistă şi m-am săturat să împart cu mine acelaşi suflet. Vreau să îl ţin doar pentru mine azi, mâine, poimâine, să fie doar al meu.
      Şi acum, când am ajuns la 10 ştiu că e bine. E mai bine decât binele însuşi. Vreau totuşi să mă întorc la 5, acolo unde te găsesc şi unde te-am lăsat. Nu am obosit, sunt plină de energie. Am un demon obsedat în mine.

© Infinit de emoţii

       Se vede o urmă de soare pe obrazul meu ars de valuri. Se simte dorul verii şi nevoia de căldură. Nu ştiu de ce nu mă pot trezi din visele repetate ale nopţii. Am o mie de gânduri nebune, de ducă, de stat, de dor şi pace.
       Ce-am făcut? Nu-mi amintesc prea bine, parcă încercam să fiu eu. De ce? Cred că nevoia de mine era mai mare decât ştiam. Mă gândeam că aş putea să fiu eu până la sfârşitul timpului şi o secundă după ce se termină. Dar poate gândesc prea mult.
        Ce fac? Văd că mă pierd în multe zile lungi şi grele de iarnă. Simt cum devin un infinit de emoţii diferite, grele, simple, le am şi mă ameţesc. Sunt ameţită şi confuză şi totuşi sunt bine. Aş vrea să mă opresc aici unde sunt acum, să pun pauză timpului şi să dorm o lună şi o secundă.
        Ce voi face? Voi respira. Voi continua să dorm şi să visez, voi continua să alerg prin emoţii şi gânduri până voi seca. Nu-mi e teamă de mine, mi-e teamă de ce pot face. Mi-e teamă de vorbele mele şi de mintea mea, dar cel mai teamă mi-e de ce va face inima mea.
         Şi când va veni timpul mă voi îmbrăţişa cu mine însămi, ne vom împăca şi vom pleca departe. Mâine n-o să moară niciodată, azi e muritor. Iar eu am nevoie de două secunde doar pentru a putea omorî ziua de azi pentru un veac şi nicio secundă.

© E doar ianuarie

       E ianuarie. Trec zilele destul de uşor. Se scurge timpul aşa cum se scurg şi momentele din viaţă. Câteodată ne uităm înapoi şi ne întrebăm când s-a întâmplat să se termine ce trăiam demult. Sunt clipe când nu mai suntem conştienţi de faptul că orele trec, dar nu e atât de important să ţii socoteală ceasului.
       E ciudat. Nu-mi mai amintesc mare lucru de demult. Văd doar un amalgam de imagini, toate se mişcă cu o viteză surprinzătoare prin faţa ochilor mei. Mă întreb când am ajuns să fiu cum sunt şi când am uitat să mai fiu cum eram. Dar nu prea reuşesc să găsesc vreun răspuns la întrebarea asta. Poate nici nu mă străduiesc prea mult.
      E atât de iarnă. E frig şi câteodată chiar trist afară. Mai ninge din când în când, dar parcă totul e mort. Dar ştiu că dacă totul ar fi mort, atunci până şi moartea în sine ar fi plictisitoare.
      E doar ianuarie...