©Aminteşte-ţi de mine.

Inchide ochii. Aminteste-ti de mine. Imagineaza-ti ca sunt un fulg de nea. Nu traiesc mult, pentru ca atunci cand voi ajunge pe pamant, ma voi topi. Nu ma prinde in mana ta, pentru ca voi muri in bratele tale. Lasa-ma sa cad usor, caci nu vreau sa mor dintr-o data. Ce-ar fi sa nu te uiti la mine cand te voi parasi? Nu vreau sa plangi. Nu vreau sa tipi sau sa te simti rau. Eu sunt aici acum, dar stii... peste ceva timp, nu voi mai fi.

Inchide ochii. Aminteste-ti de mine. Imagineaza-ti ca sunt un fluture. Lasa-ma sa zbor fara sa ma lovesc de ceva. Nu ma prinde in mana ta, caci ma voi simti sufocata. Priveste-ma cum zbor. Sunt pentru prima data in aer. Sunt aici si zbor, iar tu ma privesti zambind. Nu rupe vraja, caci atunci cand voi muri iti va parea rau.

Inchide ochii, fiinta blanda. Nu-ti fie teama sa te apropii de ce simti. Nu-ti mai aminti cine sunt eu. Aminteste-ti cine esti tu. Te rog, mai zambeste o data, dar nu deschide ochii. Simti cum te cuprind usor in brate? Sunt aici acum, nu vreau sa-ti fie teama. Gandeste-te ca suntem doar noi doi aici, in ploaie. Chiar daca e frig, nu trebuie sa iti pese. Strange-ma in brate.

©Înapoi în timp.

                Deseori stăteam pe iarbă privind cerul de un albastru uimitor. Mă miram de splendoarea sa şi visam să-l pot atinge într-o zi. Desigur că nu spuneam nimănui acest gând al meu, căci vroiam să fie doar al meu. 

                Bunica, grijulie ca întotdeauna, îmi striga să mă ridic de pe jos că am să-mă-nverzesc toată. Bosumflată şi puţin nerăbdătoare, mă ridicam uşor de pe iarbă care îmi gâdila picioarele fine şi descoperite, parcă aşteptam ceva, când, deodată, am auzit glasul acela blând care mă salva mereu.

                 ” Lasă măi femeie fata în pace, că nu face nimic rău. Stă şi ea pe iarbă.”

                  Mustăcind, m-am aşezat la loc pe iarbă zâmbind, mulţumită că cineva acolo m-a scăpat iar de a intra în casă, unde era prea răcoare pentru ziua aceea superbă de vară. Bunicul ştia mereu ce-mi doresc şi ce trebuie să facă pentru ca eu să fiu mulţumită. Nu a aflat niciodată că visul meu cel mare era să ating cerul, dar sunt sigură că dacă i-aş fi spus ar fi zâmbit.

                   Am zăbovit acolo câteva minute, după care m-am decis că e momentul să ies la joacă. Nimeni nu mă mai scotea din drum să vin acasă nici măcar ca să mănânc, ci mă întorceam noaptea moartă de foame si obosită. Bunica mă aştepta mereu cu mâncarea caldă, spunându-mi blând că iar am stat prea mult afară la joacă şi am uitat să mai trec pe acasă. Eu o ascultam şi în acelaşi timp mâncam cu poftă, căci mare mai era foamea pe capul meu.

                  ”Gata, te-ai hotârât să vii acasă?” 

                  ” Hai măi bunicule că nu am stat chiar aşa de mult.”

          Bunicul începea să râdă, iar eu, bosumflată, mâncam mai departe. După ce isprăveam cu mâncatul, mergeam afară pentru a arunca o ultimă privire cerului. Stelele străluceau, iar luna le acompania cu lumina sa blândă. Îmi doream aşa de mult să ţin o stea în mână... Bunica mă chema în casă, căci era prea târziu, iar eu, înainte de culcare mergeam în camera bunicului, îl sărutam pe obraz şi îi spuneam veselă: ”Noapte bună, bunicule!”, iar el îmi răspundea la fel...