De ce trebuie să ne fie frică de nereuşită? Viaţa asta nu e deloc frumoasă. Mi-ar plăcea ca noi oamenii să fim capabili să acceptăm mai uşor faptul că nu există perfecţiunea. Chiar zilele trecute discutam cu un prieten despre ”fericire” şi îi explicam faptul că nu cred in fericire, deoarece fericirea este de fapt perfecţiunea. Consider că noi asemănăm sentimentul de împlinire, siguranţă şi iubire cu fericirea. Nu putem avea totul. Mereu vor exista lucruri care sa nu ne ajungă. Mereu vor fi lipsuri.
Eu de exemplu am prieteni, am un iubit care mă iubeşte, am o familie unită, mă descurc la şcoală, dar nu mă simt ”fericită”. Mă simt mulţumită de ceea ce am. În acelaşi timp, îmi lipsesc anumite persoane, anumite momente din viaţă, cateodată anumite lucruri materiale. Dacă nu aş fi avut acest sentiment de gol, atunci aş fi putut fi cu adevărat fericită.
Ideea postului meu de azi este însă ”căzăturile” sufleteşti pe care le avem din când în când. Aş vrea să devenim capabili să le acceptăm şi să ne ridicăm. Exact cum am spus mai sus nu putem fi fericiţi! Putem fi doar mulţumiţi. Am trecut de multe ori prin asta. A murit bunicul meu, am pierdut oameni importanţi, am fost lăsată singură într-un colţ şi arătată cu degetul. Dar ştiţi ceva? Am trecut peste tot ce-a fost atunci. În ultima vreme întâlnesc multe persoane care sunt triste. Le-am ascultat, am plâns cu ei în acelaşi timp, am încercat să-i înţeleg şi m-au întristat foarte tare poveştile lor. Sunt oameni care ştiu ce înseamnă cu adevărat să pierzi ceva important sau pe cineva drag.
Postul acesta e pentru cei ca ei, care sunt trişti şi încearcă să găsească o mică scăpare din lumea aia rece în care se află. Mulţi alţii rănesc cu intenţie ascunsă şi nici măcar un simplu ”îmi pare rău” nu pot spune. Nu condamn pe nimeni, nu sunt în măsură să spun ceva ce nu ştiu în totalitate, însă îmi pare rău pentru cei care trebuie să sufere pe urma altora.
Nu vă mai fie frică să ”cădeţi”. Exact cum probabil am mai scris într-un post mai vechi, bunicul meu îmi spunea mereu atunci când se întâmpla să cad de pe bicicletă, să nu mă mai plâng. Să mă ridic şi să mai încerc, pentru că doar aşa voi reuşi. Abia acum am realizat cu adevărat ce vroia să spună. Atunci mă supăram şi începeam să plâng.
O căzătură este mereu o bună învăţătură de minte! Nu am vrut să aberez. Îmi pare rău dacă pentru anumite persoane am scris un post fără nicio logică şi mulţumesc celor care măcar îl citesc fără să spună ”e retardată”. Nu, nu sunt o retardată. Am şi eu, la fel ca toţi, un suflet, iar postul ăsta este special pentru pentru cei care cad din ce în ce mai jos.
So go ahead. Fall down. The world looks different from the ground ! :)
