© După mâine urmează mâine

          Noapte. Cer senin, stele, lumini... e 3 dimineaţa şi totuşi nu mi-e somn. Adevărata dimineaţă e însă departe. La etajul 8 al blocului din faţă se mai vede o lumină slabă, singura de altfel din toată clădirea. Altcineva care mai pierde vremea...

        Îmi vin în minte imagini de demult, mă gândesc la multe şi parcă nu m-aş gândi la nimic de fapt. E linişte totală, nimeni nu spune nimic, nimic nu se întâmplă. Mă las uşor pe spate şi închid ochii. Văd un soare cald al unei dimineţi de vară, aud oamenii grăbiţi, maşinile nervoase şi simt o adiere palidă a vântului. Undeva în depărtare o fată stă întinsă pe iarbă şi priveşte cerul. Are doar o carte lângă ea şi un pix cu care desenează castele în aer. Lasă pixul pe jos şi întinde mâinile spre cer, le priveşte în fundalul albastru, apoi zâmbeşte. Pare fericită, pare liniştită şi calmă. Se întinde în iarbă parcă ar fi într-un pat moale şi pufos, după care se întoarce pe o parte şi începe să se joace cu firele de iarbă. Se lasă înapoi pe spate, îşi pune mâinile sub cap şi adoarme...
           Deschid ochii şi privesc în cameră. Totul e la fel de liniştit, nimic nu s-a întâmplat. Mă uit în calendar şi văd că a venit decembrie. E un decembrie închis, e un început ciudat, e o noapte prea calmă.O lungă poveste îmi trece prin faţă, şi nu se grăbeşte şi nu se termină. Revine, se roteşte, se loveşte. E un chip ce-mi macină privirea şi am un trup ce se cutremură în faţa lui. Îmi repet ideea de "decembrie" parcă nu aş fi înteles-o de prima dată. E decembrie afară, e decembrie în mine, a fost decembrie în noi.
           Minutele trec..tic, tac. Ceasul e singurul care se vorbeşte în toată încăperea asta banală. Mă pierd într-un normal neobişnuit de calm şi de patetic şi voi rămâne aşa până când adevărata dimineaţă va veni. Sunt obosită să alerg într-un infinit de imagini, chiar dacă în realitate nu-mi mişc decât pleoapele cu greutate.
            Nu văd luna pe nicăieri. Dacă ar fi în faţa ferestrei mele aş putea să-i spun că am obosit, dar cum nu e, mă mulţumesc să mai iau o gură din paharul de apă de pe birou. Oftez, dar nu de tristeţe cât pot să oftez de plictiseală. E o plictiseală cruntă în sufletul meu.
           Tot aud vocile celorlalţi spunând "mâine" şi mâ întreb ce au toţi cu acest "mâine" . După mâine vine mâine, apoi mâine şi o ţinem într-o mâine continuă. Azi s-a dus, mâine se duce, se duc zilele la fel ca minutele ceasului din faţa mea, aşa cum s-au dus si cei 2012 ani şi cum se vor mai duce şi cei ce vor urma. Căci după mâine, e un alt stupid şi patetic mâine.