© Un cântec de vise

     Visez la un munte de fericire făcut din ciocolată şi vanilie. Visez la un cer albastru cu nori în formă de fulgi de nea. Visez la un oraş în noapte cu străzi aglomerate, magazine deschise până târziu şi oameni zgomotoşi.

Şi mai ştii la ce visez? Visez la "tine" ca la o fiinţă, efemeră ca toate celelalte, dar care să rămână pentru totdeauna aici înăuntrul celei pe care noi oamenii o numim inimă. Ca un tatuaj imprimat care nu se va şterge niciodată. Şi ca orice tatuaj, ştiu că o să mă doară până se desenează întru totul.
      Şi atunci când timpul va fi scurs între noi, aş vrea să iei clepsidra şi să o întorci de un infinit de ori. Dar dacă totuşi pleci, muntele meu de fericire se va topi, cerul meu albastru îşi va pierde norii, iar oraşul meu plin de viaţă va păli uşor. Şi toate astea se vor întâmpla rapid şi vor dura cam o eternitate pentru mine şi o secundă pentru ceilalţi. Dar nu-i nimic totuşi, căci îmi voi căuta un alt munte, de data asta plin de vată de zahăr, îmi voi însuşi un ocean imens şi voi găsi o capitală zgomotoasă.
        E realitatea mea, cea în care nu-mi pasă când vii şi când pleci "tu". E bine fără "tine", e bine şi cu "tine", căci munţii mei nu se vor termina niciodată. Ei sunt aici mereu, plini de ciocolată, vanilie sau vată de zahăr . Se unesc într-un infinit de fericire, tot numai pentru mine. Cerul şi oceanul meu "tu" nu mi le poţi lua, nu poţi ajunge aşa de sus şi te îneci de fiecare dată când vrei să înoţi mai departe. "Tu" nu poţi să traversezi oceanul, nu vrei, nu ai putere, mereu renunţi. Cât despre oraş, o să privesc mereu cum oamenii-şi găsesc în noapte iubiri pe care apoi le uită, cum dansul îi cuprinde pe toţi şi se lasă duşi de val în braţele pasiunii, pasiune coordonată de un saxofon care se aude pe fundal.
       Şi sub sunetul acelui saxofon înfometat de iubire, două suflete se iubesc la marginea unui ocean plin de valuri, care îi privesc geloşi până când se "sparg" în sute de particule. Şi "tu", eşti prea viclean să recunoşti că nu ai vrea să strici decorul, pentru că nu găseşti fericire aşa cum vrei "tu", aşa că ai decis să aduci ploaie asupra oraşului meu. Şi plin de amărăciune îţi laşi pe plajă acel "tu", cel care iubea sub sunetul suav al saxofonului. Dar după ploaia "ta" mereu se arată frumoasă şi mândră luna mea, cea care veghează asupra sufletului "tău", acel suflet care încă iubeşte pe marginea oceanului un alt suflet însetat după "tine".
       Visez că o să renunţi la "tine" cel care nu vrea să recunoască, cel care distruge şi vei aduce înaintea "ta" acel "tu" plin de iubire, cel coordonat de sunetul saxofonului din sufletul "tău"; şi poate te vei lăsa cuprins de buzele roşii ale sufletului pe care îl doreşti cu atâta nerăbdare în braţele "tale". Visez să găseşti un munte de fericire şi nu-i mai dai drumul niciodată; visez să te pierzi într-un oraş aglomerat împreună cu sufletul pe care îl vei iubi şi  mai presus de toate, visez cu toată fiinţa mea la fel de efemeră ca şi a ta, să nu te mai îneci când vrei să ajungi dincolo de ocean.
    Dar cu toate astea, visez la "tine" ca la o amintire pierdută într-un sunet de saxofon. Şi încă visez să nu îmi doresc acea fiinţă efemeră numită "tu".