-jurnalul unei poete-
El
nu voia să înţeleagă niciodată semnificaţia unei poezii, chiar
dacă eu însămi scriam poezia respectivă. Obişnuia să stea pe fotoliul de lângă
fereastră ore în şir, privindu-mă cum scriu poezii. Nu scotea niciun sunet, din
când în când îi auzeam respiraţia uşor plictisită de monotonia camerei mele de
lucru. Cu toate astea, nu mă deranja niciodată cât timp scriam. Nu-mi cerea
nimic, nici măcăr un cuvânt nu încerca să mă facă să rostesc.
Totuşi,
aveam momente când tânjeam după o simplă remarcă răutacioasă cum numai el ştia
să facă, dar nu primeam asta. În schimb mă loveam de zâmbetul lui cald, mai
ales atunci când înjuram de nervi pentru că nu găseam rima potrivită, sau
titlul nu îmi inspira nimic. Tocmai din acest motiv mă întrebam cum poate să
stea atâtea ore fără să facă nimic, strâns legat de fotoliul lui preferat. I-am
propus să plece în repetate rânduri. La un moment dat eu însămi l-am dat afară,
căci deja mă deranja privirea lui. Mi-a zâmbit şi a plecat.
Nu peste
mult timp însă, s-a întors şi mi-a adus o carte cu poezii ale lui Nichita
Stănescu. Mi-a sugerat să citesc mai multe poezii ale oamenilor de seamă dacă
vreau cu adevărat să devin o poetă cunoscută. Luam sfatul lui ca pe un simplu
joc, de multe ori cu îl priveam încruntată. Cât timp îmi explica ce crede despre poeţii pe care de altfel nu i-a
citit, îl analizam oarecum confuză, neştiind ce să mai cred despre el. La
început mă minţeam că îl iubesc, apoi l-am minţit pe el că îl iubesc, după care
am ajuns să îl iubesc cu adevărat.
Poeziile
mele, însă, nu aveau tema iubirii, căci eu nu suportam lucrurile „siropoase”.
El, pe de altă parte, iubea să iubească. Eu scriam despre societate, aprindeam
versuri pe hârtie despre ţară şi patriotism, şi visam să devin într-o zi precum
e Eminescu în zilele noastre de iubit. El mereu avea grijă să-mi amintească
faptul că Eminescu a fost un romantic, iar poeziile mele nu au nimic din
romantismul unui poet din această categorie, deci, după părerea lui, ar fi
trebuit să-mi îndrept atenţia către un alt poet, mai apropiat de gusturile
mele.
„- Ce ştii
tu despre poezii? Ţie nu îţi plac!” îi răspundeam argumentelor cât se poate de
arţăgoasă.
„- Ştiu
într-atât de multe încât să ajung la concluzia că poezia romantică e mult prea
frumoasă, în comparaţie cu mica ta creaţie de moment.” îmi răspundea el
întotdeauna cu zâmbetul pe buze.
Mă supăram,
plecam, trânteam uşa, aveam grijă să mă încui în cameră şi să scriu poezii.
Aveam desigur în mine o imensă dorinţă de a compune ceva romantic, conform
celor spuse de el, dar eram conştientă că scriu numai baliverne dacă mă
încăpăţânez să creez aşa ceva.
Multă
vreme m-am purtat ca un copil cu el, pentru că „mă temeam că n-am să-l mai văd
uneori”. Aşa că preferam să îl ţin mereu ocupat cu persoana mea. Voiam să-l
ştiu preocupat de mine, de tot ce însemn eu şi numai eu, aşa că îi dădeam mereu
să citească poezii pe care el încerca ore în şir să le interpreteze. Niciodată
nu reuşea să mă convingă cu explicaţiile pe care mi le acorda, dar înăuntrul
meu ştiam că îmi pasă prea puţin de asta şi prea mult de el.
Prima mea
poezie de dragoste a avut grijă să o inrămeze. Mi-a luat ceva să compun o
asemenea poezie, dar până şi eu am ajuns să mă mândresc cu ea. Am pierdut-o în
furtuna tristeţii mele, insă am reuşit în cele din urmă să găsesc un singur
vers pe care l-am decupat şi l-am pus lângă tabloul lui: „Azi, cu tine vreau să
respir...” .
Era iarnă
când am încetat să mai scriu poezii. După trei veri pline de versuri am încetat
să mai simt. Tragedia mi l-a luat, odată cu puterea de a mai ţine stiloul în
mână. Am pus deoparte volumele de poezii, am aruncat cerneala, am şters o mare
parte din mine. Fotoliul însă, l-am lăsat acolo, la fel de rupt şi de bătrân,
şi i-am dat sarcina să păstreze mereu vie amintirea lui. Din el am luat totul:
i-am păstrat trupul într-un tablou, inima în toate volumele de poezii, iar
zâmbetul l-am împachetat şi l-am luat cu mine în suflet.
Din când
în când îi mai compun câte un vers pe care i-l trimit cu drag. Astăzi am reuşit
să-i scriu o strofă:
„Tânjesc
după un pic de soare
Să ajungă să mă mângâie puţin pe la picioare,
Iubesc cu patimă şi dor, şi nostalgie
Tot ce demult avea să-nsemne pură veselie...”
Am
realizat că el însuşi era o poezie, purta înăuntrul inimii milioane de cuvinte
care alcătuiau versuri grele, vărsa peste mine rime de neînchipuit prin
simplele priviri, şi mă iubea aşa cum numai poezia înţelege şi simte iubirea.
Într-un final am înţeles că el a fost mereu poezia mea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu