© Un ocean în flăcări

          Pot să zbor chiar dacă sunt om. Am primit aripi în momentul în care am deschis ochii spre lumea cuvântătoarelor şi braţele spre lumea necuvântătoarelor. Mi s-a spus mereu că pot ajunge unde vreau doar dacă încerc. Şi aşa am început să zbor prin gânduri. Am auzit o şoaptă care se chinuia să-mi dezvăluie secretul minunii zborului, dar nu am ascultat-o căci era îndepărtată şi se stingea uşor. Cu toate astea, eu pot să zbor. Am zburat de-o mie de ori peste oceane nemărginite, peste păduri infinite şi peste oameni pierduţi în reverie. Şi nu mi-e teamă să zbor, căci doar aşa mă înbrăţişez cu soarele şi dansez cu vântul.
          Pot să respir sub apă chiar dacă sunt om. Am învăţat să respir sub apă odată cu prima scufundare în oceanul gândurilor. Oh şi ce frumos e! E minunat să stai sub apă şi să înoţi dezbrăcat cu prima stea de pe ocean. Câteodată te sufoci, căci branhiile răbdării cedează sub presiunea ta, dar nu e greu să ieşi la suprafaţă. Nimic nu se compară cu coralii viselor şi fructele de mare ale marilor dorinţe. Şi mă scufund în fiecare zi în propriul meu ocean nemărginit, infinit şi paralel cu lumea noastră cea ştiută.
          Pot să merg prin foc chiar dacă sunt om. Nu mi-e frică de căldura inimii mele, căci odată aprinsă e imposibil să mai fie stinsă. Mă îmbrăţişez cu bătaile inflăcărate, dar pot să alerg prin miocard fără să-mi fie teamă de focul veşnic nestins al pasiunii. Din când în când câte un incendiu provoacă o durere aproape insuportabilă în tălpile mele, dar dintr-o dată o mare de lacrimi se revarsă asupra nenorocitului loc ars. Şi atunci inima se stinge, iar peste ceva vreme focul se reaprinde ca prin minune. Şi iarăşi alerg prin infinitul batăilor, prin imensitatea miocardului, până ajung acolo în centru şi adorm obosită.
           Mâine va fi o nouă zi în care pot să fac din nou ceea ce noi oamenii credem că nu putem, căci totul este infinit, iar noi suntem un ocean tulburat, un ocean care poate să ardă în cele mai fierbinţi flăcări...