Ce-am fi daca n-am fi? Probabil ca am fi si apoi n-am mai fi. Cu cat trece mai mult timp, cu atat sunt mai mult placut [sau neplacut] impresionata de cursul vietii.
Acum 10 ani viata mea era simpla: ma trezeam, mancam [dupa ce se ruga bunicamea de mine vreo 10 ore], apoi afara la joaca. Cu varamea, cu alta varamea, cu varamiu, cu prietenii, cu cine gaseam. Joaca toata ziua. N-aveam stres. Eram copil. Eram mica si nu ma gandeam la altceva decat la joaca. Daca ar fi sa ma gandesc la cateva jocuri ale copilariei o sa aleg preferatele mele : jucatul in remorca [era o placere sa stau toata ziua in remorca aia albastra si sa imi inchipui ca e casa mea], de-a v-ati ascunselea [era amuzant, dar ma enerva cand ma gaseau:))], tara,tara vrem ostasi [ce-mi mai rupeam mainile la jocul asta], plus altele... mii de jocuri. Daca as sta acum sa le spun probabil mi-ar trebui un alt post. :))
Ca un copil naiv ce eram, ma suparam repede cand cineva radea de mine [chiar si in gluma] sau daca ma pacaleau [respectiv ca vine ursul din padurea in care ne jucam cateodata.].
Primele mele amintiri ale copilariei sunt din diminetile in care bunicul meu [Dumnezeu sa-l ierte], ne ducea la gradinita pe mine si pe verisoara mea, Bianca, pe bicicleta. Cred ca de atunci incep sa-mi amintesc. De asemenea, doar cateva amintiri am in legatura cu gradinita de acolo. Stiu ca ne punea sa ne uitam la "Capra cu trei iezi" si ca eu eram mandra intr-o dimineata de noii mei adidasi, desi nu spuneam nimanui asta, chiar daca aveam impresia ca toti se uita la adidasii mei [paranoia!!! :)))) si nu, nu luasem etnobotanice]. Gradinita era totusi o cladire micuta si inauntru nu era cine stie ce, oricum nu am fost niciodata apropiata de cladirea aia. Eu una abia asteptam sa ajung acasa ca sa ma joc.
Imi petreceam tot timpul cu Bianca si ea logic, isi petrecea tot timpul cu mine. Eram nedespartite, desi aveam momente cand ma enerva. :)) De asemenea, stateam si cu Adelina, o alta verisoara, care totusi era [si este] mai mare decat mine si Bibi cu vreo 4-5 ani. Chiar si asa, pe vremea aia cui ii pasa? Noi eram nedespartite chiar daca eu si Bibi aveam aceeasi varsta, iar Adelina nu. Astea sunt detalii care nu au logica asa ca ma voi opri. :)))
Pe langa ele au mai fost 2 persoane cu care imi petreceam timpul, dar de ele voi aminti mai tarziu.
Ca sa trec la a doua parte a postului meu, voi vorbi despre bunicul meu care, din pacate, a murit in octombrie anul trecut. Da, asta e realitatea. S-a dus... Nu pot sa accept inca ideea asta, dar o recunosc, desi ma lupt zi de zi cu mine insami sa o accept. As dori totusi sa fac o precizare : bunica imi este foarte draga si o iubesc mult, dar ea traieste, iar numele postului este "Long, long time ago...", asa ca nu voi vorbi despre ea in postul asta.
Omul acesta, care a plecat de langa mine prea devreme [parerea mea], mi-a fost foarte drag si voi scrie despre el oriunde, voi spune despre el oricui si il voi pastra in inima mea pana cand ma voi duce si eu la el.
Stiu ca nu sunt singura care trece prin asta, si cu ocazia asta pot spune ca le urez condoleante celor care au trecut prin asa ceva [asta daca in caz va fi cineva care sa citeasca postul asta si e in situatia respectiva].
Amintirile mele cu fiinta asta care a parasit lumea materiala sunt multe. Nu le voi spune pe toate. Voi spune doar cateva dintre ele. Imi amintesc de cum ma plimba in fiecare seara in brate prin gradina si eu stateam pe cu capul pe umarul lui. Caldura si dragostea care venea de la el ma imbratisa de fiecare data si eu ma simteam linistita, inchideam ochii si ma lasam purtata in brate. Nu auzeam decat sunetul pasilor lui lenti si frunzele. Vantul adia si trecea usor pe langa urechile mele, apoi se pierdea pentru cateva minute. El nu vorbea... eu nici atat. Eram obosita dupa o zi plina de joaca. Refugiul meu era in plimbarea din fiecare seara, linistea mea se gasea in bratele lui, iar gandurile mele erau sterse de vantul care adia mereu.
Ma astepta in fiecare dimineata cu zambetul pe buze. Mancam cu el langa mine si ma simteam bucuroasa. Ma pacaleau ca imi pun cafea cand de fapt eu beam suc. :)) Ma striga sa vin sa mananc de pranz, pentru ca eu sigur eram pe drum cu ceilalti. Avea momente in care iesea la poarta, se aseza pe banca si ma privea zambind. Eu, ma suparam si ziceam sa se duca in casa ca nu ma pot juca cu el acolo, iar el radea si pleca spunandu-mi sa ma joc frumos.
A muncit cateva saptamani bune ca sa imi faca cu mana lui o bicicleta. Dupa ce a terminat-o am fost atat de entuziasmata incat am iesit cu ea pe drum sa ma mandresc. Am invatat cu greu sa merg pe ea. El, ca de obicei, statea pe banca si ma privea. Eu incercam din greu si nu-mi iesea... cadeam, ma ridicam, plangeam de nervi, iar el radea si imi spunea zambind : "Nu renunta. Asa inveti. Doar daca incerci si nu renunti.". L-am ascultat si pana la urma am reusit.
Partea a treia a postului meu face referire la persoanele alea 2 de care am zis ca voi vorbi mai tarziu. Una din ele este o verisoara, Corina, cu care am fost foarte apropiata pana la un moment dat. E trist faptul ca acum nici nu isi mai aminteste de mine [cred].
Pe Corina nu o vedeam mereu, pentru ca ea venea pe la tara doar din cand in cand. Aveam noroc cand era vara si mai statea si ea o saptamana sau doua pe acolo. Cat era la tara, stateam amandoua pe afara, mancam impreuna, ne uitam la televizor sau pur si simplu ne jucam diferite jocuri [inventata de noi], de care nu imi mai aduc asa bine aminte.
Aveam o papusa [baiat], careia ii pusesem numele Andrei [si la care precizez ca tineam foarte mult], iar intr-o zi Corina i-a cam storcit capul si i-a facut o mutra foarte ciudata, iar apoi zicea ca seamana cu Diavolul. Bineinteles ca eu m-am speriat atunci si mi-era si teama sa mai pun mana pe papusa aia, dar am depasit eu momentul pana la urma. :))
Imi placea sa stau cu ea [desi Bibi nu prea o avea la inima], ne intelegeam bine, si mai ales ca ne vedeam rar asta ne facea sa fim apropiate cand ne intalneam. Normal ca imi parea rau cand trebuia sa plece, dar ma resemnam eu cu ideea pana la urma. Oricum se intorcea. :D
Ultima persoana despre care voi vorbi in acest post este prietenul din copilarie pe nume Sebi. Aici e o poveste mai ciudata, pentru ca imi amintesc vag unele lucruri, insa, din fericire, mi le mai amintesc. Sebi era nepotul [si este] unei tanti de acolo care sta la 2 case de a mea [destul de aproape, avand in vedere ca de la mine din curte se vede la dansa in curte.]. Eu si Sebi stateam mult impreuna. Ne jucam apoi ne facea bunicamea de mancare [bine, el manca mai mult decat mine, pentru ca era un mancacios, dar asta e partea a doua.]
Recunosc faptul ca mie una mi-a placut de Sebi cand eram mica. Nu stiu, cred ca era inevitabil sa nu-mi placa de el din moment ce stateam aproape in fiecare zi impreuna. Nu stiu daca mi-a prins totusi bine sa imi placa de el, pentru ca eram mica si naiva, de unde rezulta faptul ca eram foarte, foarte rusinoasa. Cand eram doar eu cu el [cum se intampla de obicei] ma simteam mai bine, dar atunci cand erau si altii nu prea aveam multe de spus. Poate si din cauza ca ceilalti stiau ca il plac si cateodata radeau de mine. El insa, a fost singurul care nu a ras de mine niciodata [desi poate era constient ca il placeam]. Sebi e cu 3 ani mai mare decat mine, deci si atunci cand eram mici el totusi era mai mare si se comporta altfel. Era mereu de treaba cu mine si atunci cand ma suparam ma impaca si ma facea sa rad. Mi-era imposibil sa nu-l plac.
Amintiri legate de el poate sunt multe, insa timpul a trecut, iar memoria mea nu le-a putut pastra totusi pe toate. Stiu insa ca stateam si ne jucam in remorca, si in casa. Am asa vaga impresie ca la un moment dat ne-am si pupat pe gura [dar asta e ceva vag, nu mai stiu]. Stiu ca mi-a dat sa beau un ou crud ca eram racita, iar fata mea era gen "wtf? ce spui tu aici?:|" =)), dar a baut si el unul cu mine ca sa imi fac curaj sa beau.
Acum, dupa 7-8 ani [sau chiar mai mult], l-am "regasit" ca sa zic asa, dar nu mai e acelasi Sebi pe care il stiam eu. E schimbat total, iar acest Sebi nu-mi place. Un lucru am aflat insa de la el : ca demult si el ma placea, chiar daca eu nu stiam. :) Acum lucrurile sunt diferite si da, stiu, oamenii se schimba, dar el a exagerat cu asta. :)))
In concluzie, dragii mei cititori, se pare ca nu mai am nimic din ce aveam odata. Bunicul meu a murit, Corina nu ma mai baga in seama, Sebi e in lumea lui, iar Adelina nici nu mai vorbeste cu mine. Lucrurile sunt clare... Totusi, o am pe bunica si pe Bibi.
Si uite asa stau eu aici singura, ascultand niste melodii triste si aducandu-mi aminte de mii si mii de chestii. Realizez inca o data ca nimic nu ramane neschimbat si acum sunt mai mult decat sigura ca unele schimbari
dor. Dar, dragi cititori, viata merge inainte, amintirile au ramas... :) Cu drag, Nico.
