Bunica, grijulie ca întotdeauna, îmi striga să mă ridic de pe jos că am să-mă-nverzesc toată. Bosumflată şi puţin nerăbdătoare, mă ridicam uşor de pe iarbă care îmi gâdila picioarele fine şi descoperite, parcă aşteptam ceva, când, deodată, am auzit glasul acela blând care mă salva mereu.
” Lasă măi femeie fata în pace, că nu face nimic rău. Stă şi ea pe iarbă.”
Mustăcind, m-am aşezat la loc pe iarbă zâmbind, mulţumită că cineva acolo m-a scăpat iar de a intra în casă, unde era prea răcoare pentru ziua aceea superbă de vară. Bunicul ştia mereu ce-mi doresc şi ce trebuie să facă pentru ca eu să fiu mulţumită. Nu a aflat niciodată că visul meu cel mare era să ating cerul, dar sunt sigură că dacă i-aş fi spus ar fi zâmbit.
Am zăbovit acolo câteva minute, după care m-am decis că e momentul să ies la joacă. Nimeni nu mă mai scotea din drum să vin acasă nici măcar ca să mănânc, ci mă întorceam noaptea moartă de foame si obosită. Bunica mă aştepta mereu cu mâncarea caldă, spunându-mi blând că iar am stat prea mult afară la joacă şi am uitat să mai trec pe acasă. Eu o ascultam şi în acelaşi timp mâncam cu poftă, căci mare mai era foamea pe capul meu.
”Gata, te-ai hotârât să vii acasă?”
” Hai măi bunicule că nu am stat chiar aşa de mult.”
Bunicul începea să râdă, iar eu, bosumflată, mâncam mai departe. După ce isprăveam cu mâncatul, mergeam afară pentru a arunca o ultimă privire cerului. Stelele străluceau, iar luna le acompania cu lumina sa blândă. Îmi doream aşa de mult să ţin o stea în mână... Bunica mă chema în casă, căci era prea târziu, iar eu, înainte de culcare mergeam în camera bunicului, îl sărutam pe obraz şi îi spuneam veselă: ”Noapte bună, bunicule!”, iar el îmi răspundea la fel...
